„Dragul meu,
După cum știi, sunt o femeie ca oricare alta.
Cu o singură adăugire: sunt femeia ce-ţi răscoleşte încă amintirile.
Pentru că sunt, sau cel puţin eram la un moment dat, singura femeie cu parfum de femeie specială din lumea toată pentru tine.
Dar ce s-a-ntâmplat de nu mai sunt acea femeie atât de special numai a ta?
Ai idee de ce m-ai lăsat fugită din viaţa ce ne părea de-a dreptul ideală, chiar de departe de priveai plimbându-ne?
Păi s-a-ntâmplat că la un moment dat, nefiresc de brusc, te-am simţit străin în casa noastră; dar până și în patul nostru îmi păreai stingher de mine și de somnul nostru împreună, deşi mă mângâiai câteodată noaptea prin somn.
Simţeam cum îţi pui mâna pe mine chiar şi în somnul cel mai profund, simţeam atingerea ce-ţi purta până şi mirosul personal departe în visul meu, dacă visam cumva în momentul acela.
Și mă bucuram că o simt.
Doar că nu ştiu de ce, la un moment dat, am început să-ți simt străină şi rece mâna ce-mi liniștea coșmarul nopții de-l visam câteodată; deşi tu îţi doreai, firește, să mă linişteşti, căci uneori îmi tremura tot corpul și mă zvârcoleam prin pat necontrolat.
Eu mă trăgeam, nu mai simţeam nevoia de atingere în noapte, de mână rece care începuse să-mi bulverseze somnul în loc să-l liniștească.
Nu vreau să-ți ceri iertare, nici c-aș dori un plâns de-al tău de mila mea nu-ţi scriu acum, ăsta este doar un bileţel prin care-mi cer eu ție scuze, deși mi-e greu să-mi găsesc vina.
Îmi cer scuze în avans totuși.
Încerc totuşi să mă explic, o să-ncerc să-ţi spun exact ce şi cum simt şi de ce am plecat afectiv de lângă tine şi eu, în paşi grăbiți, fără să-mi iau nici măcar „la revedere” scurt şi sec. Străin.
Oricum nu-ți păsa.
Păi..am început să nu mai simt cum pulsezi empatic cu mine.
Nu ştiu cum, dar brusc am simţit că nu mai avem niciun pic de empatie între doi.
Mă gândeam că mi se pare şi că mi-am pierdut-o eu pe drum, rătăcind-o pe-undeva.
Dar într-o seară, ţi-am simţit empatia vorbind alert şi drăgăstos.
M-am întors să-i răspund, fericită că o simt iarăşi..Și ce crezi că mi s-a-ntamlat atunci?
Empatia ta zâmbea drăgăstos dar nu spre mine ci către cineva, către o altă femeie, ce-mi stătea, ce-i drept, în apropiere..dar vedeam linia clar trasată de la ea spre tine şi de la tine apoi întoarsă către ea.
Nu era nici măcar triunghi. Era linie clară între voi doi; de empatie.
Am zis..”eee..mi se pare! …”
Şi ţi-am zâmbit.
Nu mi-ai întors însă dezinvolt, nici măcar atunci zâmbetul, cum mai făceai câteodată şi mă păcăleai.
Am rămas pe gânduri negre în momentul acela.
Un pic îngrijorată chiar am fost, căci era primul semn evident de luat în seamă, cum că avem probleme ce nu mi se par doar mie, ele chiar există.
Nu am uitat nici a doua zi gândul ăsta pesimist, cum se-ntâmpla odată.
Mă obseda, fără să plângă încă, sentimentul ăla trist, de cu seară în urmă.
Apoi, mi-ai spus într-o altă seară că îţi încurc viaţa.
Că împreună cu mine, e dificil să mai trăieşti cumsecade.
Că ai vrea cu mine, dar..parcă ţi-ar surâde fără mine.
Mai mult fără mine, am înţeles punându-ţi frazele în ordine, a doua zi, în linişte.
Atunci m-am retras încă un pas, din nou.
Cu semn de întrebare şi mai mare.
„Păi dacă-l încurc, nu mai e rost de vreun ceva împreună”, îmi zic eu mie, într-un final.
Şi uite cum patru întâmplări ciudate fără minune mai apoi, ne-au hotărât astea de ţi le scriu acum.
Să nu încerci vreo căutare de mine vreodată că nu mă-ntorci din drum.
Mi s-a terminat iubirea pentru tine. S-a risipit prin timp.”