“Dragul meu,
Când vei citi nervos aceste lucruri, eu voi fi deja plecată din casa noastră. Astăzi am realizat că mi s-a terminat iubirea pentru tine. S-a risipit prin timp.
Mi s-a-ntâmplat la un moment dat, nefiresc de brusc, să te simt străin prin casa noastră; dar până și în patul nostru îmi păreai stingher de mine și de somnul împreună, deşi mă mângâiai câteodată noaptea, prin somn. Simţeam cum îţi pui mâna pe mine chiar dacă dormeam profund, îți simţeam mereu atingerea ce-ţi purta mirosul personal, departe, în visul meu.
Și mă bucuram că o simt.
Doar că, nu ştiu de ce, la un moment dat am început să-ți simt străină şi rece mâna ce-mi liniștea coșmarul nopții de-l visam câteodată; deşi tu îţi doreai, firește, să mă linişteşti, căci uneori îmi tremura tot corpul și mă zvârcoleam în pat necontrolat! …eu mă trăgeam, nu mai simţeam nevoia de atingere în noapte, de mână rece care începuse să-mi bulverseze somnul, în loc să-l liniștească.
Nu vreau să-ți ceri iertare, nici c-aș dori un plâns de-al tău de mila mea nu-ţi scriu acum, ăsta este doar un bileţel prin care-mi cer eu ție scuze; deși mi-e greu să îmi găsesc vreo vină, îmi cer scuze în avans.
Încerc să mă explic, o să-ncerc să-ţi spun exact de ce am plecat afectiv de lângă tine în paşi grăbiți, fără să-mi iau nici măcar „la revedere” scurt şi sec. Străin.
Oricum nu-ți păsa.
Păi… am început să nu mai simt cum pulsezi empatic cu mine. Nu ştiu cum, dar brusc am simţit că nu mai avem niciun pic de empatie.
Mă gândeam că mi se pare şi că mi-am pierdut-o eu pe drum, rătăcind-o pe-undeva.
Dar, într-o seară, buuum! ţi-am simţit empatia vorbind alert şi drăgăstos. M-am și întors să-i răspund, fericită că o simt din nou, chiar când gândeam că e pierdută…
Dar ce crezi că mi s-a-ntâmplat atunci?
Empatia ta zâmbea nu către mine, ci unei femei, ce-mi stătea, ce-i drept, în apropiere… doar că vedeam linia clar trasată de la ea spre tine şi de la tine apoi întoarsă spre ea.
Nu era nici măcar un triunghi. Era linie clară între voi doi; de empatie.
Am zis… „eh… mi se pare!”
Şi ţi-am zâmbit.
Nu mi-ai întors însă, dezinvolt, nici măcar atunci zâmbetul, cum mai făceai câteodată şi mă păcăleai.
Am rămas pe gânduri negre în momentul acela.
Un pic îngrijorată chiar am fost, căci era primul semn evident de luat în seamă, cum că avem probleme ce nu mi s-au năzărit doar mie.
Nu am uitat nici a doua zi gândul ăsta pesimist, cum se-ntâmpla cândva.
Mă obseda, fără să plângă încă, sentimentul ăla trist, de cu o seară în urmă.
Apoi, mi-ai spus într-o altă zi că îţi încurc viaţa. Că împreună cu mine e dificil să mai trăieşti cumsecade.
Citeste mai mult aici.