Copii fiind noi şi trăind de la începutul nostru pe lângă casa părinţilor noştri, ne vom forma iniţial numa’ de prin ideile lor importante despre optici de viaţă, despre moralitate, despre corectitudine, despre doi oameni care s-au iubit căsătorind iubirea lor, născându-ne pe noi din iubirea ce le trăia.
Învăţăm astfel încă din copilărie despre cum trebuie să comporte bărbatul căsnicia lui, care-i este acestuia aportul în matrimonialul pe care şi l-a ales să-l certifice legal la primărie, ce responsabilităţi va avea odată cu statutul nou căpătat, după ce principii importante de viaţă se ghidează..totodată despre cum ar trebui să îi existe iubirea pentru femeia ce îl completează în ideal la rândul ei şi care-i este compatibilă, femeia aceea singura cea mai importantă devenită lui pentru un termen..neştiut cu exactitate, de principiu însă, pe termen nelimitat ea existând alături cu el în timp şi-n suflet.
De asemenea și femeia, pe de altă parte, tot din copilărie va învăța despre ce înseamnă rolul de soție, de mamă, despre cum ar fi normal și firesc să comporte căsnicia dintre doi oameni care se iubesc și despre cum este firesc să știe să iubească ori despre moduri de a manifesta dragostea și mai apoi, firește, despre responsabilitățile părintești.
Copilul ăsta mic şi drăgălaş va fi întotdeauna un bun observator, va avea întotdeauna o inteligenţă emoţională probabil peste media noastră, a adulţilor, va simți energia care se plimbă prin jurul părinţilor săi, de la unul înspre celălalt, va desluși în percepție atunci când le există acestora armonia şi fericirea de cuplu ori dimpotrivă, când ei doar o imită pentru a sugera un climat afectuos, ce în realitate este destul de problematic și în dezechilibru emoțional, cu viitor incert!
Copilul va învaţa astfel să se educe personal în direcţia pe care noi, părinţii, le-o indicăm nevorbit și involuntar din: gestică, limbaj al trupului, grijă, fericire zâmbită, dorinţă cu iubire manifestată şi ea nonverbal de obicei.
Copilul percepe şi simte şi intuieşte de regulă lucrurile exact aşa cum sunt ele în realitate şi-şi va dori să trăiască mereu tot la fel, căutând întotdeauna să întâlnească aceleași emoții și sentimente și trăiri cunoscute lor, obișnuite lor, dezvoltând la nivel subconştient un pattern al unui partener ideal, considerat singurul potrivit cu el.
Așa se creşte copilul, așa se va înţelege, doar astfel îi va înţelege și pe ceilalţi, așa îşi va dori să și trăiască și să experimenteze şi să-şi însuşească în definirea şi în conturarea personalitatii adultului ce va deveni cândva: culegând lucruri percepute și deslușite din exemplul personal al părinţilor, adunaţi ei într-un tot, din doi oameni cei mai importanți din viața lui el va deveni o singură entitate.
În același mod a procedat în creștere și copilul care a fost fiecare dintre noi: a adunat iniţial ce i s-a potrivit de la mamă cu tată împreună.
I-a plăcut spre exemplu că mama lui este o persoană caldă, a înţeles ce înseamnă căldură şi a tras-o spre el, şi-a însuşit-o ca și trăsătură personală de caracter.
I-a plăcut la tatăl lui în special corectitudinea, şi-a asumat-o şi pe aceasta deci în definiţia lui proprie.
A observat apoi cum înseamnă să iubeşti în cuplu, a remarcat că tatăl are grijă ca mama să nu tremure de frig, spre exemplu; şi că mereu ţine cu el în maşină un pulover gros pentru ea, în cazul în care mama uită, căci mai este și uitucă printre altele ?, să şi-l tragă pe după umeri când iese grăbit ca de obicei pe uşă.
Astfel a înţeles copilul nostru că atunci când iubeşti, manifeşti grijă şi atenţie pentru persoana de care ești atașat cu dragoste.
Apoi a mai văzut încă ceva ce mai face tata: o priveşte pe mama cu o privire care pare că o mângâie..o mai priveşte totodată, cumva mai altfel decât pe oricare restul: cu blândeţe şi mulţumire şi cu fericire..”deci daaa!! Înseamnă că asta-i fericirea!” își zice copilul mic, fericit că a mai descoperit încă ceva ce-i va trebui categoric când va fi el mare: iubire egal fericire cu pace în priviri.
Mama însă? Ea cum îl iubeşte pe tata?
Ca pe ea însăşi şi peste ea încă o dată!
..așa mi s-a părut mie firesc să zic, dar nu știu exact ce-am vrut să spun cu asta! ??
Pentru mami, tati este un erou, este bărbatul ei care-i există ca fiind singurul bărbat din lume..!
Şi uite-aşa încetişor, copilul învaţă singur despre cum îi va fi lui scrisă viaţa, despre cum şi-o va dori el pentru el să îi existe, despre cum îşi va alege şi despre cum îi va trebui un partener de viaţă pentru el însuși, pentru a avea un cuplu fericit și neconflictual, despre cum va înţelege el fericirea şi despre cum va manifesta el iubirea pentru a-i fi percepută cum trebuie de către persoana iubită.
Adultul crescut din copilul mic din noi, va căuta toată viaţa lui să retrăiască emoţiile simţite în copilărie, singurele pe care le va recunoaște și pe lângă care se va simți confortabil și în siguranță, care l-au format, care i-au şi hotărât identitatea emoțională viitoare, destinul afectiv în genere.
Copilul care ne-a crescut adult ne reprezintă în majoritatea ideilor și în convingerile noastre viitoare despre sensul vieții în genere, astfel noi la maturitate vom căuta să găsim tot mereu aceleaşi înţelesuri despre viaţă pe care le-am perceput inițial în copilărie ca fiind ea, viața însăși.
De aceea spun psihologii că traumele copilăriei sunt greu vindecabile, de aceea susţin ei că sunt şi greu schimbabile trăsăturile noastre importante de caracter, pe care le-am căpătat intuind viaţa şi sensurile ei de mici, privind-o în înţeles prin ochii părinţilor care ne-o transmit fix aşa cum o și simt: nefericită sau fericită, iubită sau condamnată ori sacrificată, responsabilă asumat sau iresponsabilă trăindu-se la întâmplare, plânsă cotidian sau râsă în fiecare zi.
Încăpăţânată ori flexibilă.!