Ne supărăm des pe oameni şi-i certăm.
Avem întotdeauna cuvinte multe la îndemână pentru a exprima furia, deranjul, dezamăgirea, nefericirea în relaţie cu ceilalţi.
Dar de ce crezi că sunt ceilalţi oameni vinovaţi întotdeauna pentru percepţiile noastre?
De ce ne-om fi obişnuit noi să acuzăm terţi pentru modul cum înţelegem şi ne afectează lucruri ori situaţii ori circumstanţe?
De ce ne este simplu să criticăm comportamentul altora înainte de a gândi sincer şi deschis şi obiectiv comportamentul nostru?
Nu există efect fără vreo cauza evidentă. Logic!?
Întotdeauna am fost de părere că dacă întâmpin reacţii negative din partea oamenilor apropiaţi cel puţin, s-a întâmplat doar pentru că am lăsat deschisă uşa conflictului.
Voluntar sau involuntar, fireşte.
..căci şi involuntar, naştem conflicte, da.
De multe ori se ajunge la situaţie conflictuală şi din caza unei bunăvoinţe afişate şi acţionate în surplus, ori din cauza manifestării maleabilităţii şi a înţelegerii când nu sunt lucruri multe de înţeles, de acceptat ori de iertat.
Ne este uşor însă să acuzăm.
Ne este mult mai simplu să aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalţi, fără să ne asumăm parte de vină vreodată.
Trăim cu senzaţia că dacă criticăm suficient, ceilalţi nu vor mai avea timp şi răbdare să ne critice la rândul lor, pierzându-şi vremea şi gândurile doar pentru a se dezvinovăţi.
Atacăm pentru a nu fi atacaţi.
Doar că astfel nu rezolvăm nimic. Nu ne vindecăm, nu evoluăm, nu învăţăm să ne cunoaştem cum trebuie pentru a ameliora stresul şi neliniştea din viaţa noastră.
Care există categoric în relaţie cu noi în primul şi în cel mai important rând.
..căci de aceea acuzăm şi criticăm şi certăm şi jignim oameni: pentru că suntem nemulţumiţi cu noi înşine.
Nu vom reuşi însă să ne iubim mai mult şi să avem mai multe satisfacţii în plan personal dacă rănim nemotivat alţi oameni de prin jur.
Nu vom apuca să fim fericiţi în vreun fel dacă nefericim alţi oameni care ne iubesc.
Nu vom simţi pozitiv dacă acţionăm negativ.
Nu vom fi apreciaţi dacă nu vom învăța să apreciem la rândul nostru.
Nu vom fi iubiţi până la capăt dacă nu vom iubi necondiţionat până la capăt.
Nu vom fi înţeleşi până ce nu vom învăța să înţelegem.
Păi nu. Căci totul începe cu noi înşine.
Când vom reuşi să ne acceptăm pe noi înşine cu toate cele ale noastre, când vom reuşi să desluşim toate secretele despre noi şi să ne validăm cu defecte cu tot, abia apoi vom fi capabili să-i ascultăm atent şi pe ceilalţi.
Să nu-i mai certăm deloc, să nu-i mai criticăm şi să nu-i mai punem la colţ de câte ori ni se nazare nouă câte o nefericire prin viaţă.
Căci atunci vom şti cu siguranţă că nefericirea este a noastră şi nu din cauze străine.