Dacă avem probleme multe noi oamenii, ce le conştientizăm cumva într-un final de undeva prin timp, în plin proces de maturizare de regulă… atunci, cei mai deschişi dintre noi, aceia care înţeleg că a merge la psiholog nu-i tot aia cu a vizita un psihiatru… deşi nici psihiatrul nu-i de ruşine sau de evitat în necesitate de rezolvare de situaţii, boli moştenite genetic şi declanşate din motive individuale, etc…. bla bla bla… încercăm cu psihogul acesta, considerat de noi bun pentru noi, căci pare că ne şi-nţelege şi nu ne bate câmpii, descoperim astfel, lăsându-ne descusuţi de către el, cauze de depresii personale prezente sau viitoare.
Buuun!!
Ce spune psihologul în conversaţii relaxate ce ne ajută să ne cunoaştem în plan intim personal şi să analizăm, în relaţie de doctor/pacient după aceea, mijloace de atenuare, dar şi de rezolvare prin asumare de problemă, ce ne apasă tot mai cocoşat, prin neînțelesuri despre viaţa noastră?
Spune mereu, întotdeauna, categoric şi frecvent, cu ton imparţial, dar sigur în tonalitate căăă…
” Trebuie să ne uităm în trecutul dumneavoastră cu atenţie… Trebuie să observăm cauze ce v-au determinat aceste… frustrări importante, trebuie să cotrobăim, deci, un pic în copilărie. Doar acolo aflăm adevărul cauzator de traumă, pe care după ce-l conştientizaţi şi-i aflaţi şi rădăcina, se va rezolva prin asumare.”
Asta spune la prima şedinţă oricare psiholog pe care l-am telefonat datorită unei recomandări prieteneşti, sau pe care l-am abordat din forum pozitiv, dat de căutări pe google.
Tot în copilărie, educaţi de către părinţii noştri ce ne-au iubit şi ne iubesc imens şi unic şi aparte, am format, de asemenea, prin prisma lor, repet, căci ei ne-au fost exemple de ideal fiindu-ne cei mai apropiaţi, probleme mari sau mici sau fără importanță spre deloc, în ceea ce ne priveşte modul de dezvoltare afectivă, înţelegeri despre concept important de sens al vieţii, mod de manifestare proprie de iubire.
Întâmplările copilăriei, situaţii circumstanţiale de viaţă de oameni mici, laturi din viaţă înţelese de către noi, cei cu psihic labil şi în formare, copii fiind, într-un mod eronat sau doar dezvoltate insuficient din lipsa de timp a părinţilor…toate acestea, ne formează personalitatea.
Pentru o viaţă de cuplu sănătoasă, împlinită şi fericită, fiecare dintre noi are cerinţe de iubire diferite din partea partenerului. Stabilitatea emoţională/echilibrul sentimental, reprezintă componentă esenţială pentru dezvoltarea unei relaţii frumoase şi de viitor în doi.
În momentul în care ne hotărâm un partener de viaţă, ne îndrăgostim deloc întâmplător de cel/cea pe care îl/o identificăm la nivel subconştient cu părintele care ne-a cauzat involuntar, traume afective în copilărie. Ne îndrăgostim şi iubim persoana nou apărută în viaţa noastră, încercând astfel să rezolvăm probleme şi situaţii ale copilului din noi, care deşi s-a maturizat, trăieşte în suflet inocent încă la nivel afectiv.
Dacă în copilărie am trăit în nesiguranţă afectivă din partea părintelui de sex opus, din cauză că acesta a fost un părinte dur ce nu scotea la suprafaţă blândeţe şi afecţiune, manifestată pozitiv prin gesturi şi încurajări ş.a.m.d ne vom îndrăgosti şi vom avea partener care să se impună către noi sentimental în acelaşi mod.
Iubind partenerul de viaţă actual, încercând să ne demonstrăm apoi că suntem iubiţi şi înţeleşi profund şi validaţi sentimental de către el, rezolvăm trauma copilăriei noastre ce ne-a marcat într-un mod negativ pe viaţă.
La nivel subconştient, drama copilului neiubit de către părintele său, în percepţie proprie, prin faptul că este conștientizată, nu mai trăiește cu noi sau prin noi, în manifestare de slăbiciune, de călcâi al lui Ahile.
Prin identificarea partenerului cu părintele ce nu a ştiut să-şi manifeste iubirea părintească către tine, prin mod de transmitere pozitiv şi suficient pentru a crea certitudine de afecţiune în reprezentarea ta, ba dimpotrivă, ţi-a dat certitudini cum că nu eşti un copil iubit pentru că nu meriţi să fii iubit, ş.a.m.d…, încerci să-ţi rezolvi o problemă legată de afect, traumatizantă pentru tine în copilărie, cu efect negativ şi la maturitate.
Se poate întâmpla însă, să ai eşec cu partenerul actual de viaţă, similar cum ai avut cu părintele ce te-a jignit emoţional prin neiubire împărtăşită cum trebuie în copilărie.
Se poate întâmpla să nu ai şanse în a-ţi clarifica merite personale pentru a fi iubit nici în relaţia de cuplu adultă pe care o trăieşti, încercând să rezolvi cicatrici emoţionale vechi.
Este posibil ca partenerul tău să aibă alte priorităţi în rezolvare de situaţii emoţionale personale, să nu pună accent negativ pe prezenţa durităţii sau a platoşei în dragostea sa, ca mod de manifestare de afecţiune transmisă către ceilalţi, considerând chiar benefic pentru sine modul personal introvertit de abordare sentimentală.
Se mai poate în aceeaşi măsură, să nici nu conştientizeze acesta ravagiile pe care le produce la nivel afectiv în relaţia de cuplu în care este ancorat, considerând în altă ordine de idei, că face deja prea mult, deja peste puteri proprii de care se credea capabil, în manifestare de dragoste pe care chiar o simte şi pe care o şi transmite suficient de vizibil din punctul lui de vedere.
În acest punct de controversă proprie psihică importantă, începe lupta interioară şi conflictul cu sine pentru cel ce intrase în poveste de dragoste cu gând să se rezolve, astfel, afectiv.
Intervin întrebări importante despre sine, nesiguranţă personală despre capacităţi de a se face iubit şi recunoscut apoi prin validare de către persoana cea mai importantă din viaţa lui în prezent.
Aici ar trebui să intervină ajutorul unui specialist în dezlegare de enigme sufleteşti.
În acest moment, de neputinţă certă conştientizată despre nevoi importante ce nu-ţi sunt îndeplinite în relaţia de cuplu, ar trebui să cauţi să găseşti doar tu răspunsuri despre tine, să acţionezi cu hotărâre şi dorinţă în a rezolva singur traumele personale ce-ţi aduc nefericire.
…. prin intruziune de întrebări intime din partea unui străin ce-ţi va deveni prieten obiectiv, prin parcurs de şedinţe multiple, ce vizează doar un pic de ajutor în procesul de autocunoaştere pe care îţi doreşti să-l desfăşori, din prioritate de a te ajuta tu singur fără lupta de recunoaşteri sentimentale bazate doar pe partener.
Consider că este o greşeală să tot speri la ajutor din partea celorlalţi.
Consider că este esenţial să te ajuţi singur pentru a crea individualitate şi nu doar dependenţe de ceilalţi, indiferent de natura lor.
Consider important să devii puternic, manipulând singur necesitatea de stări şi trăiri şi situaţii, pe care ţi le asumi pentru că vrei şi doar pentru că ştii că-i important pentru tine să acţionezi astfel, nu să alegi o cale mai uşoară prin aruncarea problemei personale pe umeri impersonali.
Consider esenţial să ajungi să te-nţelegi în sine, să te iubeşti în sine, să fii mândru şi cu încredere în sine, şi mai apoi abia să te laşi observat şi iubit şi aplaudat de către alţii.
Pentru ceea ce eşti şi nu pentru ceea ce ai putea fi, condiţionat de ajutorul lor.
Evoluţia fiecăruia dintre noi, depinde doar de noi şi în principal de interesul pe care ni-l acordăm noi nouă, de înţelesul nostru despre noi.
Autoritate şi importanță trebuie să-ţi acorzi tu, în primul rând, mai apoi s-o ceri şi celorlalţi.
Ahh!! Când o vei simţi însă, n-o să mai ai nevoie s-o cerşeşti şi public.
Îţi va ajunge!
Astfel în loc să ceri, doar vei primi admiraţia celorlalţi.
Şi te vei bucura să povesteşti parcursul tău, etapele maturizării tale, doar din dorinţa de a ajuta și oameni dragi să se dezvolte pozitiv cum tu ai reuşit deja!!