De ce este atât de greu să spui te iubesc?
Oamenii au tendinţa de a personifica sentimentele şi emoţiile, ai observat?
Spre exemplu pentru furie, oamenii pot imagina o culoare roşu aprins, ori desenează o faţă furioasă. Pentru că şi-o pot închipui.
Pentru dragoste însă nu putem închipui desene; da, aş putea trimite către tine un mesaj cu o inimioară, ceea ce poate însemna însă doar un te iubesc, nici pe departe un noi doi ne iubim.
Ori că între noi doi se întâmplă dragostea.
Dragostea este un sentiment complex, străfulgerat de emoţii multiple, dragostea reprezintă un ansamblu întreg de trăiri, dorinţe, planuri comune de viaţă, necesitate unul de celălalt, amalgam de experienţe întâmplate împreună. Pentru că amândoi alegem astfel! Ambii optăm pentru o dragoste în noi doi fericită și statornică, categoric doar așa vom fi și împliniți.
..şi totuşi se poate întâmpla să nu ştim să spunem te iubesc firesc şi natural.
Se mai poate întâmpla să nu ştim nici să manifestăm în vreun fel iubirea.
Ori să nu putem. Să fim nătângi.
Care sunt oare motivele pentru care alegem să tăcem iubirea? De ce devine oare dificil s-o recunoaştem şi în gând?
Ce efecte negative ar putea să ne apară pe de altă parte, din cauza acestei neputinţe de a confesa sentimente importante? Care în fapt stau la baza uniunii dintre doi oameni?
De ce nu ştim ori nu vrem să manifestăm iubirea?
Teama de a nu fi iubit înapoi de către persoana pe care eu o iubesc din tot sufletul ar putea fi o primă cauză importantă a celor introverți afectiv, apoi mai este frica de abandon, experienţe traumatice emoțional venite din copilăriei, ori însuşi faptul că familia în care care am crescut nu a fost o familie fericită în care părinţii să se fi iubit cu adevărat.
Am spus şi-n alte rânduri, am tot repetat de altfel, că nu vei putea defini niciodată cu exactitate o emoţie, că nu vei putea categorisi şi nici încadra într-un anume folder al gândurilor vreo emoţie..decât în condițiile în care ai simţit-o în copilărie.
Dacă eu când eram mic nu am perceput pozitiv iubirea existentă între ai mei pentru că în genere ei mai mult se certau decât se împăcau, atunci îmi voi defini în sine dragostea ca fiind un rău necesar, ca fiind o nevoie de a aduna împreună salarii pentru un trai mai bun, ori obligaţie de a procrea, responsabilitate asumată, lipsa bucuriei şi a zâmbetului, comunicare doar la nivel de suprafaţă, necesitatea închegării unei familii doar pentru un statut în societate..şi aşa mai departe.
Ce înseamnă astfel pentru mine dragostea astăzi, adult fiind? Nu simt nimic negativ în legătură cu omul pe care-l iubesc, îmi place la nebunie persoana pe care am ataşat-o sufletului.
Mi-e dragă.
..și totuşi..
..nu pot să exprim nimic pozitiv în legătură cu dragostea pe care-o simt, nu manifest nici pic din grijă şi afecţiune; pe care le simt..
De ce nu-mi trece prin cap să spun cu voce tare că sunt fericit şi împlinit?
..şi de ce continui să fiu nefericit vizibil deşi parcă parcă ştiu cumva în adâncul sufletului că nu-mi doresc nimic altfel, nimc mai mult decât ceea am deja?
De ce par nemulţumit? Ori de ce simt neîmplinire şi nemulţumire?
Dar de ce tot dau senzaţia c-aş fi în căutări?
Că n-am apartenenţă? Că nici nu pot să o ofer?
De ce vreau să par dur şi aspru, când de fapt simt și eu nevoie de-o îmbrăţişare câteodată? De o mângâiere?
De ce spun că nu-mi pasă atunci când ştiu că-mi pasă cel mai tare?
Pentru că tu crezi că nu e bine să simţi toate-acestea.
Pentru că simţind astfel, consideri că ai fi defect.
Pentru că toate acestea sunt emoţii pozitive pe care nu le-ai perceput în copilărie ca fiind sinonime cu emoţia datorată iubirii, nu le-ai atribuit fericirii, nu le-ai înţeles a fi normalitate de cuplu, ba dimpotrivă, pentru tine imaginea cuplului se identifică cu nefericirea amândurora adunată la un loc.
Pentru tine viaţa de familie trebuie să fie plină de nelinişti, de incertitudini, de conflicte, de lacrimi, de deznădejde. De certuri.
Doar astfel tu vei crede că te încadrezi în normalitate.
Doar aşa vei fi împlinit şi fericit şi mulţumit. Doar astfel vei şti că trăieşti iubirea.
Neiubind în realitate.
Cum nu s-au iubit ai tăi.
Nu te laşi să iubeşti iubirea căci nu ştii ce-nseamnă.
Te-a luat pe nepregătite, nu-i învățasei rostul până ţi-a ieşit în cale.
Şi astfel nu ştii s-o bucuri şi nici s-o gestionezi.
Ţi-e teamă de ea. Ţi-e un străin.
..iar tu ştii că n-ai voie să vorbeşti cu oameni necunoscuţi.
Ajungi astfel să cauţi să te-ndrăgosteşti de neiubire.
Nu ştii că ea fuge de tine şi că nici n-o vei întâlni vreodată.
Habar n-ai că tu de fapt ai abandonat înţelesurile iubirii percepute în copilărie.
Încă de-atunci nu le-ai crezut cu adevărat a fi normalitate.
Astfel ai căutat iubirea autentică.
Nu ştii însă ce-ai căutat şi nici că ai găsit.
Pentru că iubirea se încăpăţânează să nu-ţi fie familiară în emoţie.
..și totul doar pentru că nu ai perceput-o la modul conştient în copilărie, nu i-ai atribuit definiţia dragostei, deşi tu ai trăit-o.
Încă o trăieşti.
În plus acum ți-ar trebui trebuie s-o laşi doar să vibreze. Să-i dai voie să simtă.
Să-i dai voie să vorbească..să îmbrăţişeze şi să mângâie.
Să manifeste păsare, şi nu indiferenţă.
Să manifeste importanță, nu doar nepăsare.
Să danseze te iubesc chiar dacă e introvertită.
Să o accepţi şi să o validezi cu încrederea că doar astfel vei fi liniştit şi împlinit.
E simplu, nu-i aşa?