Dependenţe avem toţi, multe. Am realizat în timp că-s multe tare. Avem obiceiurile noastre. De care suntem dependenţi cotidian. Mai avem şi vicii, de care nu ne dăm seama exact, dar categoric, ne creează dependenţe şi ele. Cotidian. Mai apoi, avem dependenţe de persoane. Cele mai de nerezolvat, pentru că acestea te chinuie cel mai tare. Este dificil să nu depinzi sentimental de oameni, nu-i aşa?
Păi este greu, da… căci atunci când îţi apar problemele, nu-ţi suni viciul! Căci el n-are telefon ca să-ţi răspundă! Nici obiceiul zilnic de a-ţi bea cafeaua amară, trei sferturi de cană să fie plină şi nu mai mult!! :)) Nu poţi să-l suni pentru un sfat, câteodată, nu-i aşa???!! „Dar ce mă fac eu acum?!? Ce fac?!? Cum fac??”
Nu poţi suna decât oameni pentru un răspuns.
De aceea spun că dependenţa de oamenii apropiaţi, la care ţii şi pe care-i suni şi te sună înapoi şi te-ngrijesc când eşti bolnav şi care te şi alină sau plâng cu tine când eşti trist, repet, dependenţa de oameni este cu adevărat cea mai grea dependenţă.
Se-ntâmplă însă, în orice fel de relaţie, de prietenie, de familie, chiar în relaţia de cuplu, de ce nu?!?? să nu-ţi fie întors sentimentul pe care tu începi să ţi-l recunoşti ca find o slăbiciune, pe care alții o numesc dependență.
Se-ntâmplă ca cei de care eşti dependent, să-ţi spună la un moment dat: „mă cam plictiseşti tu, cu nevoia ta permanentă, de a dezvolta dependenţă de oameni! Inclusiv faţă de mine, devine deranjantă această obsesie a ta faţă de mine, mă şi sufocă pe alocuri!”
Asta se poate întâmpla câteodată, din nefericire. Faci oameni nefericiţi prin însăşi fericirea ta. Căci tu dăruieşti mult, cât există de mult din punctul tău de vedere, dar ei nu vor în aceeaşi măsură să te dezvolţi atât de afectiv şi către ei. Căci lor le e teamă de dependenţe, cum ţie nu-ţi e vreodată.
Cum reuşim să explicăm nevoia de om în jurul nostru, câtă vreme omul are nevoie de libertate doar, din partea ta? Există oameni, am observat de-a lungul anilor, care deşi iubesc mult, vor să te iubească înapoi fără explicaţii multe.
Întotdeauna greşesc eu, spre exemplu, prin a exprima prea mult din nevoia de a fi înţeleasă şi de a înţelege la rândul meu, bineînţeles: cum sunt azi, de ce simt şi în ce moment simt, cum înţeleg eu afecţiunea ca şi împărtăşire de sentiment, cum ar trebui să faci tu pentru a înţelege şi eu la rândul meu nevoia sau necisitățile tale, etc. Am ajuns la concluzia însă, că-i în van atâta justificare.
Tu explici doar prisma ta şi nevoile tale, câtă vreme ei văd doar prisma lor. Ce e categoric la pol opus de nevoia ta, de cele mai multe ori.
Aşa că, e bine pentru noi să ne dezvoltăm personal şi nu în relaţie sau în comparaţie cu altcineva.
Chiar suntem diferiţi şi ne dorim aceleaşi lucruri probabil, de cele mai multe ori, dar în mod diferit de manifestare.