De care n-ai cum să scapi, căci sunt umane, întrucât vin la pachet cu ataşamentul care ţi se naşte vis-a-vis de o persoană; sau cu iubirea; sau cu nevoia de înţelegere; sau cu dorinţa de confesiune… bla…bla..bla..!..şi tot aşa mai departe, motive ar fi multe, iar dependenţe de oameni chiar apar mereu prin viaţă.
De vrei ori chiar nu îţi doreşti!!
Mai jos câteva rânduri, veți afla un dialog pe tema dependentelor oamenilor de alți oameni, dialog dezvoltat între mine şi-o amică virtuală momentan; ne-am vorbit să ne şi cunoaştem însă, să bem o cafea/vin cu gheaţă împreună într-o zi, ce-şi doreşte fiecare, în ziua aceea de viitor apropiat.
Mi s-a părut oportun şi binevenit să transform discuţia noastră particulară, într-un articol de sine stătător, întrucât este cu adevărat interesantă, zic! și pentru voi, având în vedere opticile noastre, principiile de viață total diferite, argumentate însă bine.. chiar foarte bine, de către fiecare dintre noi în parte.
Am și acordul ei, firește, momentan însă, ea a hotârât să rămână sub rezerva anonimatului.
” M.K: – Mie nu prea îmi plac oamenii dependenţi..:))..! Atunci când te desprinzi de ei, încep să te urască; o iau ca pe-un afront personal, probabil.
Prezentul e o lume conectată la tehnologie. Tehnologia ne-a schimbat comportamentul, gândirea, chiar şi simţirea.
E canalul care ne duce cel mai repede la sursă de zâmbet, emoţie, gând, curiozitate. Suntem dependeti de tehnologie, iar tehnologia va modela viitorul pe un pattern, pe care nu îl cunoaştem încă şi nu putem decât să sperăm că va fi unul bun şi că nu va repeta greşelile omului.
Eu: – Sunt de acord, da, ai dreptate. Dar e un pas spre evoluţie, zic..!
Avem tehnologie nouă, fireşte că vom folosi tehnologia nouă.
Nu ăsta-i scopul invenţiilor? De oricare tip ar fi ele?
Înainte să avem aspiratoare, foloseam mătura…înainte de a inventa maşina automată, spălam rufele manual..înainte deci, eram dependenţi de chestii primitive având un creier primitiv, să spunem!!
Astăzi ne ajutăm însă de mijloace moderne etc şamd datorită faptului că am evoluat și iată!! Avem și-un creier evoluat!!
Păi mie mi se pare de-a dreptul firesc să fie aşa.
Mai degrabă aş spune că noi înşine, prin generaţiile ce ne urmează, ne vom modela viitorul, deoarece noi îl tehnologizăm, tot noi îl patternizăm apoi, în cunoştinţă de cauză, căci doar noi l-am inventat și nicidecum el pe noi în vreun fel sau oricare altul.
M.K: – Lasă-mă să-ţi explic!! Vei înţelege imediat la ce fac referire!
Cum spuneam, omul mereu a deprins dependenţe de câte ceva, unele mai sănătoase, altele distructive.
E un mecanism ce vine prin formare, pe linii de generaţii sau pe longitudini geografice, sociale, pornind de la lucruri, oameni sau activităţi care ne fac plăcere, continuând cu obişnuința care se integrează mai mult sau mai puţin armonios în viaţa fiecăruia.
Există totuşi un vârf de lance, atunci când obişnuința începe şi roade în jurul său timp, sănătate, bani, și alte activităţi sau chiar alţi oameni.
Ulterior ea se transformă într-un fenomen psihologic, care atârnă de dorinţa noastră de a fi fericiţi, atribuind note poate neînţelese, de nevoia de certitudine, de senzaţia de neputinţă uneori, de teamă, de răni nevindecate în trecut, de cum a legat mama fusta de noi, sau de vise pe care le proiectăm în viitor alături de cineva/ceva.
Fiecare vârstă vine totuşi cu formă proprie de dependenţă, şi întotdeauna ea se regăseşte ca ancora în mediul foarte apropiat fizic, fie că ne regăsim în totalitate, fie că îl respingem.
De la vârsta copilăriei, când copiii sunt dependenţi de părinţi, urcând spre adolescenţă când poate nu mai există acelaşi nivel de frecvenţă cu aceştia, adolescentul respinge mediul în care este social obligat să trăiască, acesta căutând activităţi pentru a-și găsi libertatea şi pentru a-și exprima personalitatea, agăţându-se uneori de lucrurile care le sunt cel mai la îndemână.
De la muzică, sport, cărţi sau alte lucruri, poate activităţi mai puţin sănătoase, anturaje nepotrivite sau mai grav..narcoticele ori alcoolul.
Evoluţia nu este deloc întâmplătoare, întrucât fenomenul are un mecanism condiţionat care se programează continuu. Cei care conştientizează acest aspect, pot echilibra tendinţa de derapaj şi pot ţine în frâu ceea ce poate deveni dăunător pentru sine şi poate chiar și celorlalţi.
Eu: – Staiiii..! Stai un pic..! Tu spui aici nişte truisme..oamenii normali, toţi oamenii ce se încadrează într-un general unanim acceptat, deci toţi ăştia ce intră în categoria normalităţii, evoluează în ritmul de care vorbeşti tu mai sus.
Copii fiind, firește că ne agățăm în mod dependent de părinți; firește că pierdem pe drum corsetul neputinciosului la un moment dat, al inocentului plângăcios care s-a transformat deja în adolescent răzvrătit și nu mai depinde de pansamentul miraculos al mamei ce i-a vindecat toate bubele copilăriei tumultoase.
Firește că toți absolut dezvoltăm dependenţe adaptate vârstei.
Fireşte că nu toţi însă, vom și reuşi să menţinem un echilibru pozitiv în toate cele; cu siguranţă deci, parte din noi creează astfel dependenţe dăunătoare, vicioase..cum unii aleg fumatul, spre exemplu, riscând ani mai puţini de viaţă, alţii pe de altă parte, înclină spre a face sport cotidian, optând pentru un stil de viaţă sănătos. Ai dreptate, da, într-adevăr.
Însă subiectul nostru de discuţie iniţial, nu se îndrepta spre genul acesta de dependenţe, ci vorbeam noi acolo despre dependenţa afectivă, care apare vis-a-vis de oamenii apropiaţi nouă, totodată dacă este sau nu ea , condiţie sine qua non ori dimpotrivă, în relaţia de parteneriat/ de prietenie în speță.
Eu sunt de părere, repet, că sentimentul de iubire naşte întotdeauna şi dependenţă emoţional afectivă.
Cum să iubeşti partenerul/prietenul/copilul impunându-ţi în acelaşi timp o detaşare totală? O nepăsare stranie vis-a-vis de nevoile afective și nu numai, ale celuilalt?
Eu zic că involuntar intervine ataşamentul, ce duce mai apoi la dependenţa afectivă despre care vorbim.
Nu? Tu cum zici?
Poţi fi liber în spirit, dar cum să fii liber totalmente și în suflet??
Sustinându-ţi în acelaşi timp emoţia iubirii prezente?
Cum să impui după aceea celuilalt, să aibă și el aceeași atitudine comportamentală rece şi deloc îngrijită sentimental?
De aici am plecat noi iniţial..!!!
M.K : – Da, de acolo am plecat, dar vreau să extind puţin pentru a se contura teoria mea. Întrucât contrabalansează teoria ta idealistă, nicidecum cea reală.
Normalitatea este relativă, ea este acceptată ca medie a percepţiilor şi înţelegerii unui grup social, putând sau nu, să fie bună, sănătoasă, de viitor.
Stai un un pic, să nu-mi pierd ideea..şi-apoi îți răspund punctual la tot ce întrebi adiacent.
Cum începusem să expun un pic mai sus, în aceeaşi ordine de idei, în zona noastră, a celor care am trecut de prima iubire şi de dependenţele tinereţii, mecanismul condiţionat funcţionează pe acelaşi sistem, fie al lucrurilor în care ne regăsim şi ne simţim bine, sau în siguranţă, sau fericiţi, fie al lucrurilor care ne contrabalansează ceea ce nu ne face bine, acolo unde nu suntem noi înşine, unde nu ne putem dezvolta, chiar dacă în ambele cazuri acele lucruri pot sau nu să fie iluzorii, creaţie doar a minţii noastre sau a realităţii nemijlocite.
Cred că dincolo de formele de dependenţă care au un sistem de vindecare mai bine explicat şi aplicat ştiinţific, dependenţa de alţi oameni este cea mai dificilă şi este cu atât mai greu de vindecat într-un ecosistem foarte subdezvoltat.
Iniţial am scris superficial, dar cuvântul potrivit este subdezvoltat, în care energiile negative sunt prezente continuu formând un haos neproductiv care roade, un mediu în care lipseşte sensul, esenţa, siguranţa, înţelegerea, şi iubirea dincolo de cuvintele care zac pe buzele tuturor. Ba mai mult, strălucesc pe buzele care profanează cel mai tare sacrul.
Eu: – Iar nu te pricep..
În altă ordine de idei, nu mă consider a fi vreo idealistă. Eu chiar trăiesc ce spun, nu visez la vreun ideal de poveste pe care apoi să m-apuc să-l şi povestesc pe-aici.
Probabil că de aceea cred cu tărie în convingerile mele..! Căci le şi simt.
Dependenţa de alţi oameni este cea mai grea, normal, dar ea ne este absolut necesară..! Imposibil de trăit fără, de fapt, repet.. !
Ai nevoie să vorbeşti, să ceri sfat, să fii ascultat, să te certe cineva, să te-nveţe altul altceva, ai nevoie să te iubească cine ţi se potriveşte. Şi să-l iubeşti la rândul tău apoi şi tu.
Altfel cum ne-am defini natura umană??
De ce stăm oare noi oamenii în oraşe aranjaţi frumos şi nu stăm câte unul într-un colţ de pădure, solitari şi nevorbiţi şi încleştaţi într-o tăcere asurzitoare prin liniştea ei permanentă?
Hahah..OMG!! Vorba lu’ fi’miu..!!
Nu-ţi sună un pic anormal şi ţie teoria asta?
M.K: – Nu!..chiar deloc! Ce spui tu acolo e dependenţă de obişnuință, de mediu social, poţi vorbi cu oricine, chiar şi cu un câine:).
E important să ţinem sensul cuvintelor.
Dacă ar fi atât simplu, nu ar fi aşa multe despărţiri, divorţuri, adulter şi neînţelegeri pentru care psihologul a devenit o meserie cu normă întreagă şi tot vindecăm de câteva milenii :))
Eu: – Suntem în maxim de antiteză noi două, avem optici total diferite, mai exact..diametral opuse..!
Dar asta nu-i rău, nici nu înseamnă cumva că am eu dreptate ori tu neapărat, pe de altă parte.
Mă mir doar pentru că vorbim suficient de mult, chiar și fără să ne cunoaștem personal, că ne apreciem reciproc totuși, deși suntem la pol îndepărtat principial una de cealaltă..interesant, nu?
Revenind, normal că există divorţuri şi adulter şi-n idealismul meu.
Dar asta-i realitatea altora şi nu a mea.
A celor care nu-şi fac alegeri de cuplu potrivite şi compatibile.
Şi nu, nu vorbesc despre obişnuinţă nicidecum, deşi nici obişnuinţă nu ajungi să ai cu oameni ce nu-ţi sunt defel apropiaţi.
M.K: – Eu consider că încă nu am ajuns la un nivel în care să ne stăpânim pe noi înşine, dar vrem să îi stăpânim pe alţii.
E o luptă între supravieţuire şi libertate, între certitudine şi neştiinţă, frici şi vise, între noi şi ceilalţi pentru că nu ştim să ne înfruntăm şi să fim stăpâni pe noi înşine.
Am folosit cuvântul ‘vindecat’ pentru că el apare cel mai des în recentele încercări de curăţare energetică sau călătorie spirituală pe care mulţi dintre noi o fac, într-un fel sau altul.
Eu nu îl folosesc, pentru că nu le văd ca răni. Rana presupune o formă de conştientizare imediată a problemei, ceea ce nu există, decât la infanţi.
Eu: – Sunt traume, nu răni fizice. Doar emoționale.
MK: – Eu le văd ca erori într-o matrice temporală şi spaţială de educaţie/evoluţie spirituală, ştiinţifică, individuală şi socială. Suntem subdezvoltaţi.
Nu ştim cum se face educaţia, cum se creşte omul, cum să ne fie bine în prezent, dar mai ales pentru viitor, nu avem repere şi orice am încerca, pare că se afundă într-un nisip mişcător care ne trage pe toţi în jos. Încă bâjbâim, luăm de ici, luăm de colo, peticim cu falşi guru, ne zgârcim, ne frustrăm, ne facem că dăm, respingem ce nu înţelegem, acceptăm ce ni se pare, punem pereţi să ecologizăm perimetrul, faţă de alţi cei care se zbat în negură.
Neștiind cum să îi ajutăm, întoarcem capul către cei care au învăţat că zâmbetul e cel care ne face fericiţi şi zen.
Nimic mai periculos decât o mască prinsă în pioneze.
Eu: – Zic că știm perfect cum se creşte omul.
Cum se naşte oare ştim însă?
De ce se naşte, bănuim măcar??
Care-i sensul lui prin viaţă, ne-ntrebam câteodată?? Ori aşteptăm să ne facem autoevaluarea sinelui înainte de a glăsui măcar despre nevoi esenţiale ale oamenilor în genere, ale noastre personal, în particular??!
Omul se naşte din iubire, trăieşte cu iubire, naşte oameni doar din iubire.
Sau cel puţin aşa ar trebui să facă.
Tu ce crezi?
M.K: – Omul se naşte din uniune :).
Ce spui tu e un idealism pe care ni-l dorim pentru o lume mai bună, mai curată.
Dar cred că se întâmplă ceva..undeva, de nu ne iese lucrul asta.
Eu: – Şi de ce formăm doi câte doi uniunea asta? Nu pentru că ne iubim?
Dezvoltarea spirituală a omului în particular, constă şi în a înţelege sensul iubirii ăsteia, pentru a-i conştientiza puterea, pentru a o putea primi cu braţele deschise în suflet dacă apare, fără temeri sau frici de începuturi, chiar dacă până azi am avut numai dezamăgiri.
Pentru a o defini cum trebuie şi cu suflet, pentru a şti că vrem iubire, nu parteneriat consensual de uniune în doi.
Învăţând despre ea, asumându-ne trăiri şi emoţii pozitive care chiar ne există, vrând nevrând..! Deşi noi le-am evalua negativ şi nu le-am experimenta încă, validandu-le apoi..doar şi numai astfel, vom fi capabili să şi dăruim iubire celor dragi nouă.
Oamenilor de care ne pasă, pe care-i ţinem aproape de noi căci ni se potrivesc în energie şi în vibe, care ne fac să zâmbim azi să râdem în hohote mâine..şi da, cu siguranţă tot ei ne învaţă să şi plângem poimâine.
Zâmbetul ne face fericiţi dacă-i zen, într-adevăr că bine zici..!..dar nu poate fi zen, împăcat cu sine, fără a simţi sentiment de dragoste..!
De ce ai zâmbi când te întorci spre casă de la job, spre exemplu, gândind că de abia aştepţi s-ajungi în sufrageria ta??
S-ajungi într-o casă goală unde nu te aşteaptă nimeni ca să-ţi împrăştie o bârfă?
M.K: – Oamenii au nevoie şi de singurătate..:) deşi ție îţi vine greu a crede!
Oamenii se prind de tine când le dai speranţă, când le dai bunătate necondiţionată şi libertatea de a fi ei înşişi. Sau linişte sufletească, conversaţii pline de sens sau sex de bună calitate.
Mai ales când toată viaţa lor a fost un sistem condiţionat.
Aşa cum spuneam și mai sus, datorită calităţii mediului şi frecvențelor în care s-au dezvoltat, există oameni care sunt dependenţi exact de ceea ce îi condiţionează, cum sunt cei care se căsătoresc cu femei care seamănă cu mamelor lor. aşteptându-se să fie toată viaţa cocolișiți, hrăniţi ba chiar certaţi pentru copilăriile lor, chiar dacă acea copilărie e adulter; şi chiar dacă femeia respectivă voia un bărbat partener, nu un infant fără suzetă.
Eu: – Iar argumentezi cu excepţii de la regulă şi nu cu general valabil, cum ar fi firesc..!
Toţi dezvoltăm în copilărie un pattern, optăm deja de atunci pentru un anume tip/tipologie de partener de viaţă, la nivel subconştient însă; iar acesta se va identifica la maturitate în opţiuni greşite ori dimpotrivă, în opţiunea perfect compabilă ţie, de cuplu longeviv şi trainic şi înţelept şi statornic.
Este un ciclu de viaţă acesta, de care n-ai cum să scapi, din punctul meu de vedere cel puţin.
Creştem şi ne formăm personalitatea şi sexualitatea în funcţie de anumiţi factori, de cum percepem una alta în copilărie despre lucruri/persoane, ce ne marchează pe viaţă mai apoi şi tot aşa..
Dacă avem o creştere şi o educaţie emoţională sănătoasă, vom face alegeri sănătoase pentru noi în viitor, de asemenea.
Iar dacă nu.. vom tot cauta persoana potrivită care să ne completeze potrivit o viaţă.
Asta pentru că pattern-ul nostru, crescut de noi înşine cu grijă şi atenţie sporită, din copilărie până azi, nu este adaptat nevoilor personale ci împrumutat din idei/principii etc de prin vecini, care ne mimau fericiri ori bucurii ori.. de-astea; pe care le invidiam şi ne doream să ni le însuşim cu totul și în sine.
Repet, este cursul firesc al omului.
M.K – Eu cred că fără a fi conştient sau stăpân pe propria persoană, dependenţa poate duce uşor în nevoia de posesie şi obsesie, iar acestea întunecă raţiunea şi în timp până şi inima.
Oamenii nu ştiu ce să facă cu libertatea şi nici cu iubirea.
Probabil pentru că nu sunt bunuri de larg consum.
Când le descoperă, frica de a le pierde îi poate transforma până şi în cei mai agresivi oameni, iar pierderea lor poate duce la lucruri mult mai grave, tu oricum devenind inamicul şi personna non grata.
De aceea înainte de a intra într-o relaţie cu un om, mai ales când eşti dispus să îţi dai inima şi să porneşti la un drum lung, cunoaşte-te pe tine însuţi.
„Know thyself, master yourself.”
E valabil pentru ambii parteneri. Oricât ai da, la un moment dat ai nevoie să şi primeşti, pentru că altfel nu mai ai de unde da, şi trebuie să pui pereţi, pereţi care sunt aproape întotdeauna neînţeleşi şi nimeni nu se gândeşte la ce ai nevoie, ci doar la ce ei nu mai primesc.
De ce nu le zâmbeşti, de ce nu le vorbeşti, de ce nu le dai bună dispoziţie, etc etc etc.
Eu: – Hai măi!! Cum poţi să crezi aşa ceva? Ar fi într-adevăr bine şi adecvat şi propice pentru dezvoltare de relaţii armonioase, mai mult că perfecte de cuplu, să intri în parteneriat doar atunci când ţi-ai trecut testul autocunoasterii şi te-ai asumat etc şamd..se şi poate întâmpla astfel în unele cazuri, însă nu ar trebui că acest lucru să funcţioneze ridicat la rang de impunere, de obligație categorică pentru a împlini fericirea de cuplu.
Ne îndrăgostim fulgerător, întâmplător.. Neavizați în prealabil de către nimeni că ni se va-ntâmpla îndrăgostirea.
În altă ordine de idei, omul tot evoluează. Sau involuează. Este în continuă schimbare.
Niciodată n-o să-l auzi vorbind în sine satisfăcut: ” Gata! Am reușit să mă cunosc suficient, am dreptul de acum să şi iubesc !!”
Şi da, ai dreptate într-un punct; mă refer la afirmaţia cum că dependenţa poate duce uşor la obsesii! Doar că din nou, asta se-ntâmpla rar.
Şi culmea! De obicei la cei instabili emoţional ce nu s-au dezvoltat suficient, nefiind educaţi în sensul asta pe partea emoţională când erau mici; căci dacă evoluezi corect, normal şi firesc, dacă nu-ţi vei impune o încătuşare a emoţiilor proprii, vei învaţa câte ceva despre empatie.. astfel având într-un final şi capacitatea de a struni involuntar chiar, câteodată, ataşamentul îndreptat către oameni total nepotriviţi cu tine.
Eu cel puţin aşa consider.
M.K: – Ehh!! În concluzie, eu susţin că stăpânirea şi cunoaşterea sinelui, te ajută în a nu pica în capcane iluzorii, în a trăi din plin o iubire împărtăşită dar necondiţionată, în a oferi certitudinea sentimentelor şi a le primi pe a celorlalţi cu inima deschisă.
La drum lung, te ajută să fii o lampă de veghe, o rampă de zbor, o vorbă bună, fără riscul de a fi victima propriilor fapte bune sau sentimente pozitive, datorate gândurilor şi fricilor altora. ”
Aici s-a încheiat dialogul nostru, deşi aş fi continuat la nesfârşit discuţia, după cum probabil ați și observat deja.
Dar totul are și-un sfârșit.
Probabil că până și timpul câteodată. Ori cândva.
Zi iubăreață vă doresc!