Nefiind eu neapărat o feministă convinsă, consider totuşi că femeia este un pic nedreptăţită în societatea în care trăim.
Şi s-a obişnuit a fi aşa.
Mi se pare că, în mare parte, suntem un pic cam prea docile, prea răbdătoare, prea iertătoare, îngăduim prea multe bărbatului în genere.
A nu se înţelege că sunt adepta drepturilor egale între sexe, iar asta din toate punctele ce vedere, căci dimpotrivă! sunt de părere că fiecare dintre noi, avem rost diferit pe lumea asta, venind mereu în completare unul celuilalt: femeia mângâie, bărbatul o ia în braţe, femeia face una, bărbatul răspunde cu alta şi tot aşa mai departe.
…totuşi, printre altele dacă ar fi să aduc vorba, femeile sunt mai puternice decât masculii.
Dar ştii de ce cred eu astfel? Pentru că ele suferă mai mult, iar suferinţa te căleşte şi te întăreşte totodată. Doar astfel devii puternic.
Bărbatul poate defini ca balivernă suferinţa femeii, posibil chiar să o categorisească că fiind pe alocuri superficială, însă, ei bine! se înşală.
Chiar superficială fiind o suferinţă ieri, adunată cu cea tot ușuratică de azi, peste care se adaugă alta mâine şi tot mereu încă una, în fiecare poimâine..deci astfel, se va strânge ditamai ghemul de suferinţe superficiale, ce aş zice că frizează profunzimea, nu-i aşa?
Ştii ce mă mai deranjează iarăşi foarte tare? Unde văd din nou eu un pic de nedreptate? Mă deranjează că uneori, noi, femeile, nu suntem crezute nici chiar dacă plângem; şi nici măcar atunci când lacrimile curg şiroaie înecând cuvinte nerostite..și nici măcar atunci, câteodată, nu suntem înţelese întru totul .
De aceea mi se pare mie nedrept.
Pentru că noi credem, înţelegem, ascultăm şi mângâiem bărbatul dacă este trist. Îl luăm în braţe, manifestând afecţiunea pe care o simţim şi-n suflet.
Ştim să-i iubim.
În altă ordine de idei, știu că suntem de pe Marte iar ei născuţi pe Venus, ştiu cât suntem de diferiţi, ştiu tot ceea ce trebuie să ştiu, până la vârsta asta cel puţin, dar tot îmi dau dreptate când spun cum că am fi nedreptăţite noi femeile uneori şi că ne-am şi obişnuit să ne trăim aşa, fără să luptăm să încercăm măcar să mai schimbăm câte ceva.
Ne-am obişnuit să nu mai cerem, să nu mai discutăm, să ne lăsăm purtate de iubire aşa cum vrea ea să ne poarte și atât.
Iubim diferit în funcţie de gen, manifestăm iubirea diferit în funcţie de gen, înţelegem sexul diferit şi tot în funcţie de gen.
Percepem până şi fericirea însă cu gust sărat ori dulce? Atât de diferit??
Iar asta tot în funcţie de gen?