Bărbaţii îşi fac cumva un soi de datorie din a îngenunchea femeia. Aţi mai observat careva? Chiar sunt curioasă!
Ei se dau cu capul de pereţi şi te adoră şi te ascultă şi te recunosc ca fiind idealul lor de femeie, te şi iubesc ei; sau aşa au senzaţia! căci eşti importantul lor azi, pe care nu l-ar pierde. Ci doar luptă să-l câştige. Dar când într-un final, au câştigat reduta, atunci când şi ea, femeia, într-un sfârşit îl adoptă ca fiind şi importantul ei şi-l recunoaşte şi-l admite ca fiind pe viaţă al ei..deci, atunci! Ce se întâmplă în acel moment??!?
Nu o mai validează el. S-a plictisit.
Şi nici măcar nu-i vorba că ei, bărbaţii, în astfel de momente, ar fugi în lume din nou în căutare de vreo redută alta. Căci nu! Sunt paşnici în continuare. Doar că încep să aibă îndoieli. Să-şi reînceapă gânduri, ba chiar să-şi pună întrebări.
„- Asta să fie fericirea? Aşa se manifestă ea? Menirea mea e alta, cred. Bărbatul este fericit la vânătoare, şi nu în peştera soţiei.”
Păi serios? Şi atunci de ce n-ai stat tu liniştit aşa, în haine ieftine de vânător, fix ca în timpuri primitive?
De ce-ai ţinut tu să mă convingi pe mine, că eu, doar eu! ţi-aş conveni ca şi trend cool, dar si mereu la modă? că îţi doreşti a fi şi tu un evoluat?
De ce naiba sacrifică” ei, bărbaţii aceştia ce-şi doresc doar puşcă şi-un costum de vânător de schimb, păi oare de ce luptă ei să ne convingă că le trebuim cumva şi le vom fi şi de ajuns noi, mai apoi?!?
Prin cărţi se spune că suntem meniţi să trăim în doi.
La fel de altfel, ne dictează şi dogmele societăţii noastre.
La fel începem să simţim şi noi, în particular.
Dar când ne gândim şi a două oară..dacă nu am fi evoluaţi, spre exemplu şi n-am scrie pentru a avea şi ce citi după aceea, dacă nu ne-ar mai interesa definiţia asta de ideal de fericire..dacă n-am mai caută sensuri şi nu ne-am mai face un țel din a trebui” să iubim, căci nu putem altfel..oare n-am trăi mai liberi şi mai liniştiţi cumva?
Nu-mi dau seama de ce ne chinuim să înţelegem lucruri, ce nu ne reprezintă şi nici măcar nu ne interesează, în vreun fel. Nu-mi dau seama nici măcar de ce forţăm oamenii să ne iubească.
De ce ne dorim, din nou, să demonstrăm mereu şi tot mereu, cât de mare este, sau poate fi, capacitatea noastră de a iubi un om , pe care poate nici nu l-am fi observat dacă nu ar fi insistat el să ne observe.
Nu era şi mai bine să ne fi rămas un străin?
Pentru care nu ne-ar trebui răspunsuri, căci n-am avea nici întrebări?
Nu ne-ar fi chinuit nici cu amintiri măcar vreodată..
De ce luptăm cu noi şi împotriva noastră, când ar putea fi mai uşor să ne trăim simplu şi împăcaţi cu noi înşine, să înţelegem pe de altă parte că,da, există şi lupte, chiar există, unde nu iese nimic învingător.
Există momente de astea în viaţă, când nu mai ai chef de tine niciun pic. Momente când ai slăbiciuni, date de ataşament şi afecţiune şi..începi să ţi le consideri călcai al lui Ahile.
Se-ntinde puterea slăbiciunii tale, tot îşi măreşte aria, în loc să stea ea, cuminţică, în picioruş de copil, cum ar fi trebuit.
Nu sunt des dezamăgită de oameni.
Rar spre deloc, de fapt.
Dar sunt un pic dezamăgită de mine ; doar câteodată.
Asta pentru că nu mă vindec deloc de mine.
Pentru că mă sacrific uneori şi în loc să mă plâng cum o fac toţi, nici nu observ măcar.
În schimb, cică alţii se tot sacrifică pentru a fi eu bine şi fericită şi nesacrificată în vreun fel..
De asta sunt dezamăgită eu.
Pe ei îi tot aud.
Şi îi gândesc, încercând să-i înţeleg.
Pe mine mă amân. Nici nu m-aud măcar. Căci îmi vorbesc până şi mie doar în şoaptă.