Spuneam zilele trecute că observ tristeţe multă în jurul meu. Acum observ ură.
Oamenii trec de la o stare la alta, se risipeşte haosul printre noi, din ce în ce cu forţă negativă multă, care tot ia amploare.
Nici nu ştiu cum e mai bine, ce-ar fi optim şi benefic a fi acţionat, care ar trebui să ne fie priorităţile.
Oamenii au uitat ce-i aia speranţă. Au uitat bucuria de zi cu zi.
Ne-am îngropat în nevoi, în lipsuri, în temeri şi incertitudini.
Uităm să mai trăim.
Acuzăm pe unul ori pe altul, ne dorim vinovaţi pentru orice cu orice preţ, fără să ne mai facem timp să privim prin noi, să ne observăm greşelile noastre.
Nu ştiu ce să spun, nu ştiu cale de rezolvare.
Pare că avem nevoie să facem revoluţii, să naştem victime, în loc să hotărâm calm, în mod paşnic, schimbări ce ni s-ar potrivi, care ne stau la îndemână, dar pe care din comoditate, ori din lipsa de solidaritate..ori..nu ştiu de ce, nu le decizionăm la momentul potrivit, niciodată.
În ’89 s-a întâmplat o revoluţie soldată cu victime multe.
De atunci începând, am considerat cu toţii că s-au întâmplat lucruri favorabile României.
Am avut drept să ne votăm preşedinţii, guvernul.
Am avut drept să ne facem alegeri potrivite cu noi, să optăm cum ne dorim să trăim, pentru a avea la putere oameni corecți, care să ne reprezinte.
Acum, se-ntâmpla iar revoltă. Iarăşi nu mai suntem în acord cu votul nostru.
Ne dezicem, considerăm că dreptatea este de partea noastră din nou şi astăzi.
Ieşim în străzi şi instigăm la ură.
Înverşunaţi, ne bucurăm că se strâng din ce în ce mai mulţi, care să urle nedreptăţile pe străzi, nedreptăţi pe care le-am votat tot noi, cu semnătura noastră.
Suntem de fapt supăraţi pe noi, oameni buni!
Ne certăm pentru că nu suntem în stare să ne dezvoltăm cum trebuie.
Pentru că optăm corupţie, din cauză că aşa am fost crescuţi..mereu cu nevoie de o pilă importantă undeva.
Noi am creat corupţia, noi suntem singurii vinovaţi pentru ceea ce trăim astăzi.
Nu sunt împotriva schimbării clasei politice, să nu se înţeleagă asta.
Mi-este doar frică şi simt teamă, că vom declanşa ceva ce nu avem putere să ducem până la capăt.
Suntem un popor obedient. Întotdeauna ne-am lăsat conduşi, mereu am preferat să ni se spună ce să facem şi cum să procedăm.
Nu avem putere de decizie, nu ştim să luptăm pentru o libertate de opinie, pentru drepturi egale, pentru o legislaţie corectă din care să câştige statul, pentru a deveni astfel un stat puternic.
Luptăm fiecare pentru bucăţica lui. Asta-i problema.
De aceea nu s-a întâmplat nimic în urma revoluţiei din ’89.
De aceea nici de mâine nu se vor schimba lucruri.