Am iubit rar la viaţa mea.
Iubesc o dată şi bine, eu.
Aşa sunt eu.
Probabil că sunt mult prea categorică sentimental pentru câte unii… poate suficient de deschisă şi de sigură când afirm „te iubesc-ul” meu sincer şi atât de franc, pentru câte alţii.
Când ţi-am spus că te iubesc, am şi crezut.
Nici nu l-am afirmat exact în două cuvinte, l-am lăsat a se-nţelege din gesturi multe, din bunăvoinţă multă către tine, din zâmbet şi din îmbrăţişări. Te-am îmbrăţişat cu gândul în momente când n-aveai chef de atingeri, căci te cam gâdilau.
Îţi aminteşti, nu este aşa? Ştii sigur că ţi-am tot spus „te iubesc” şi când nu aveai tu stare să-l auzi.
Ştiu că te cam plictiseam, chiar ştiu.
Mai ştii şi că speram să-ţi aud, dar tot speram, să îmi şopteşti măcar într-o doară şi „te iubesc” al tău către un pic din mine.
Al naibii….. că se tot lăsa aşteptat.
L-am auzit în ani, într-un final… sau am crezut că îl aud.
Nici acu’ nu ştiu sigur sau cu exactitate, dacă tu chiar l-ai spus, sau dacă doar l-am înţeles eu pentru c-aşa am vrut.
Ştiu că mă iubeşti, chiar ştiu, nu înţelege tu acum greşit ceva.
Nu-ţi reproşam nimic; nimic nu-ţi reproşez, de fapt.
Ştiu că ţi-e greu s-o spui sau… că tot consideri tu că-i de la sine înţeles şi că am înţeles deja că… mă iubeşti.
Degeaba ştiu însă, la modul conştient o mulţime de lucruri despre tine.
Sau despre noi.
Degeaba tot susţii că ar trebui să înţeleg eu una alta, că tu îmi spui subliminal.
Şi ar cam trebui să ştiu ce simţi exact.
Degeaba.
Vine un timp când îţi doreşti s-auzi un glas care mormăie în somn un „te iubesc” veridic şi-n cuvinte.
Simţi nevoia aşa cumva, ai o necesitate brusc, o dorinţă mare de a asculta un „te iubesc” de la te iubesc-ul tău.
Ai nevoie într-un târziu, de o confirmare vorbită. Sau gestuală. Sau mângâiată. Sau sărutată. Sauuu… cumva…
Vine un moment din ăsta, când vrei să simţi mai mult decât o şoaptă de gând pe care-l cauţi tu… vrei să nu mai cauţi nimic, vrei doar în acea secundă să fii găsit sau regăsit… că nici nu ştiu cum să spun exact. Sentimental.
Şi tu tot vrei… şi tot aştepţi… şi tot mai vrei… sii… eşti dezamăgit că nu primeşti acea confirmare un pic vorbită, oareșcum.
Şi te gândeşti atunci…. tot te gândeşti… de ce nu ai şi tu norocul, un pic de noroc măcar… să primeşti cadou prin sms măcar… o inimoară cu un emoticon cu inimoară. Roşie.
Măcar atât de ai primi, te-ar linişti cumva… ar mai trece apoi un pic de ani, până să-ţi aminteşti din nou şi iarăşi, nevoia ‘te iubesc-ului” vorbit.
„Eu te iubesc imens. Mult te iubesc eu pe tine. Mult rău de tot..!!!”
… aşa-ţi spun azi, din nou, eu ţie.
Tu ce-mi răspunzi??