Suntem diferiți, dar extrem de asemănători. Mi-am dat seama în timp, că femei și bărbați deopotriva cautăm același lucru. Stabilitate sentimentală. Căutăm parteneriat sau/și prietenie. Căutăm și tindem și ne dorim să avem o familie. Pentru a fi cum trebuie și necertați de societate.
Oare?
Femeile cred, știu, simt că nu-i așa. Ele sunt convinse că dețin adevărul absolut. Eu le cred. Le cred când spun că sunt fidele, le cred când spun că sunt fericite, le cred când povestesc cu dragoste despre El, partenerul soț și tatăl copilului/copiilor lor. Sunt convinsă că ele știu ce înseamnă fericirea de cuplu. Căci fericirea, printre altele, există în doi. În doi, nu în trei sau în 14. Sau de unul singur. Suntem dați, născuți și obișnuiți să fim fericiți în doi.
Repet, femeia știe. Simte când compatibilitatea există, când este sau nu fericire în cuplul respectiv. Când a simțit o luptă, o dezbate, o discută și încearcă să-l convingă și pe el dacă cumva îl simte șovăind. De ce luptă? Că este rară această fericire. Este greu de găsit.
Nu toate cuplurile dansează pe același ritm. Sunt rare, repet, acelea care simt ritmul deși, poate, sunt afoni ambii.
Și aici, ca o paranteză, pot înțelege femeia ce se răzvrătește, se plânge că nu se regăsește în cuplul pe care și l-a format tot ea inițial.De nevoie, de frica de… tot felul de probleme iscate, de anxietăți samd. Frica de a nu găsi pe cineva mai bun, spre ex. O înteleg, deci, și pe femeia ce din teamă de a nu găsi/întâlni pe cine ‘trebuie’, a rămas agațată de un partener neadaptat nevoilor ei. În schimb, veți ști când o veți întâlni. Nu va striga zâmbind natural ” sunt fericită.” Va sta blazată într-un colț.
Bărbații au neajunsuri, însă, fericiți fiind.
EI nu simt fericirea. Niciodată. Lor le este egal. O simt doar când o pierd. Prin lipsă.