Ce este dragostea?
De ce nu au toţi noroc în dragoste?
Cum stabilim norocul în dragoste? Care-s criteriile??
Dragostea împărtăşită este rară, un procentaj de 5 la sută din cupluri, din ce-am citit cel puţin, par a se bucura din plin de acest sentiment atât de important pentru fiecare dintre noi în parte.
De ce doar atât?
În primul rând, există confuzia frecventă între „a fi îndrăgostit” şi dragostea profundă împlinită, recunoscătoare în sentimente de compatibilitate dintre doi oameni ce au învăţat în timp care sunt cu adevărat bazele iubirii, ce duc la longevitate în ani de căsnicie împlinită şi necertată de intrigi banale cotidiene.
Când există certuri permanente şi neînţelegeri majore între doi oameni ce pretind că se iubesc, există din păcate doar ne’dragostea, cel puţin din punctul meu de vedere.
Căci fericire de cuplu, înseamnă printre altele, dorinţa de a împărtăşi în continuare, deşi ai 10 ani de relaţie, spre exemplu, momente de fericire şi vacanţe cu cei mici împreună, înseamnă, de asemenea, existenţa de cină mişto în doi, cu sex împreună cu siguranţă, în ciuda anilor mulţi dormiţi în patul matrimonial.
Singurii vinovaţi însă pentru procentul infim de fericire de cuplu/dragoste, vehiculat în genere, repet, a fi un 5 la sută doar, din păcate, suntem noi, cei ce ne trăim greşit povestea de viaţă.
De ce spun asta?
Păi pentru că noi ştim de la început, din primul an, al doilea din nou simţim acelaşi lucru: cum că lucrurile cam scârţâie între noi doi: certuri dese, timp petrecut împreună puţin, sex spre deloc căci nu ne mai dorim niciunul..deşi dăm mereu vina unul pe celălalt, minciuni din ce în ce mai remușcabile” şamd.
Din nou, repet, este un punct de vedere, nu deţine nimeni adevărul absolut, fericirea nu ştim încă de unde s-o apucăm şi cum s-o definim la modul general, în plan personal pentru fiecare având gust diferit.
Şi totuşi..eu cred că este tangibilă pentru fiecare dintre noi, dragoste chiar există cu adevărat ; dar dacă o laşi să-ţi vină şi nu o crezi pierdută pentru tine pentru totdeauna, ca şi aspiraţie de împlinire personală.
Revenind, căci off!! am un talent aparte de a lungi discuţii şi idei, ba îndeosebi comentarii, ?confuzia îndrăgostelii ca și definiţie de dragoste, nu cred că este însă şi motivul principal pentru care tot ocolim „norocul” în parteneriatul de cuplu.
Altele sunt problemele ce ne împiedică să fim fericiţi în doi:
Numerotez cu 1,2..5 punctele ce le consider esenţiale, pentru că, după cum spune şi Radu Alexandru chiar citeam zilele acestea intr-un interviu al lui (mi l-a arătat cineva si mi s-a părut interesant punctul de vedere), este mai uşor de urmărit pentru cititor.
Deci..
1. Credem că putem schimba la partener optica de viaţă şi/sau principii de viaţă, în antiteză cu ale noastre, contradictorii în discuţii zilnice ce duc la certuri anuale interminabile; (dacă am face un calcul, mai mult stăm nervoşi, decât calmi şi veseli între noi).
2. Lungind prea mult o relaţie ce nu e compatibilă din niciun punct de vedere, nu păcălim viaţa, ne păcălim pe noi înşine doar; astfel ne apar şi copiii în căsnicia sau”prietenia” aceasta de cuplu deja hotărât în plan subconştient, atenţie subconştient!!, că nu ne este favorabilă.
Şi totuşi n-am făcut nimic, ba dimpotrivă, apariţia unui zâmbet plângăcios de pampers, deşi nu-i vina lui deloc, duce la îngreunare de despărţire, deşi în plan personal ştim ambii că ar fi trebuit de multă vreme să intervină.
De-acu’ ai şi o scuză nouă..” Eh..stăm împreună în continuare, dar doar pentru cel mic!”.
E doar o scuză, însă, categoric..asta veţi afla cu siguranţă după alţi ani pierduţi de parteneriat deloc interesant, în…vechii voi.
3. Frică de eşec, frică de ne’dragoste, de poveste de dragoste nouă .
„Dacă va fi mai rău?!? Mai am şi-o vârstă..!”
Un pic ipocrit acest punct 3.
Pentru că tot subconştientul, fiind el nemulţumit, deşi nu scoate cu adevărat totul la suprafaţă, ştie că nu-i decât o scuză.
….tot el, subconștientul, ne pune totuși conştientul în alergare.
Cum face asta? Păi simplu.
Găsim o amantă /amant şi începem o viaţă „fericită” paralelă.
De obicei cu o persoană mai tânăra.
Şi tot ca de obicei, ne intervin confuziile.
Nu trăim permanent, zilnic şi cu probleme familiale în această a doua relaţie, nou creată pentru noi.
Dar iar sperăm că va fi mai bine, deşi nu credeam că ne dorim să mai riscăm eşec de nefericire nou în viaţa noastră.
Şi atunci lungim din nou povestea. De data aceasta, în alţi doi.
De fapt, suntem 3 acum, trăim cumva în trio’parteneriat.
Cu nemulţumiri din nou.
Dublate chiar, de remuşcări şi ascunzişuri şi păreri de rău că minţim şi stare permanentă de vină personală vis-a-vis de ambii parteneri, pentru care ne place să ne asumăm nefericirea.
Uităm că nu noi suntem responsabili pentru ei, am putea fi doar pentru alegerile noastre.
Care-s proaste din nou, evident.
Căci dacă simţeam fericirea adevărată pe care o tot râvnim şi tot nu pare c-o găsim pe nicăieri, divorţam, făceam partaj, împărţeam până şi custodia.
4. Un ultim aspect, este faptul că deşi nepotriviţi cu partenerul legal actual, nici nu găsim altul mai bun: nici din punct de vedere material, nici statut, nici compatibil prieteneşte..nici…şi..nici.
Se vede clar că noi căutăm, deşi suntem cu familia la casa ei încă, încercăm pe ici pe colo să găsim altceva.
Dar tot mereu găsim greşeala, eronatul de fericire, confuzia de definiţie de dragoste de cuplu longevivă şi statornică şi paşnică şi blandă.
S-ar putea să realizăm în timp prin analiză proprie în plan personal în primul rând de această dată, că NOI nu suntem fericiţi cu noi înşine doar, nu suntem asumaţi cu defecte cu tot şi nici validaţi cu încredere, tot de către noi, după ce ne recunoaştem în faţa noastră.
Poate că şi ce aceea acuzăm în dreapta şi în stânga oameni prieteni, sau parteneri, sau doar amici de circumstanţă.
Poate că de aceea nu vom fi vreodată fericiţi în doi.
Căci nu suntem în primul rând, fericiţi în UNUL.
Eu aşa cred, cel puţin.?