Constat cu stupoare că există o lume între lumi pe lumea aceasta, există printre noi aşa strecurată, o lume superficială şi destul de toxică.
Nu mă obosesc s-o înţeleg. Nu mă implic în a înţelege acolo lucruri. Nu mă distrage în vreun fel de la realitatea în care îmi place să trăiesc, unde mă chinui să rezolv şi să găsesc soluţii.
Nici vorbă.
Altceva mă sperie. Faptul că poate să ia amploare. Faptul că poate influenţa oameni buni, care-şi trăiesc normalitatea cum trebuie, faptul că atâta de puţini oameni au forţă să manipuleze destui de mulţi alții ce nici măcar nu se învârt pe lângă ei.
Ştii ce cred însă, pe de altă parte?
Cred că în mod normal nu poţi însuşi lucruri ce nu le simţi cumva că ar putea fi şi ale tale.
Ce nu te reprezintă chiar deloc.
Cred că nu există să-ţi doreşti una alta, să invidiezi lume, persoane, dacă un pic nu simţi nevoi din viaţa lor strălucitoare în imagine.
Ce pare strălucitoare, pardon! M-am exprimat cu aparenţă de situaţie, şi nu cu feeling circumstanţial.
Cred totuşi că nu poţi dori în viaţa ta momente ce descriu stări de foarte bine, dacă într-un fel nu vezi un ideal în ele.
Nu poţi, mă gândesc, să te transpui în clipe de viaţă memorabile, în sentiment de fericire, dacă invidiezi o mimă a fericirii a celor ce ţi-o imprimă ca fiind stare reală.
Ştii ce zic?
Tu conştientizezi raţional că lumea aceasta mică, plină de oameni mărunţi şi superficiali, nu trăieşte vreun minim măcar de bucurie.
Știi că este numa’ afișată.
Ştii cumva, categoric, că acolo se desfășoară un act dintr-o piesă de teatru, jucată de către nişte actori..uuun pic nepricepuţi, să fim serioşi, în artă, care nu conving până la capăt spectatorul trăirea extraordinară pe care o impune replica în vorbe.
Şi totuşi..vrei, măi tu așa, să crezi că există astfel de momente.
Îţi doreşti să acorzi credibilitate minciunii, din cauză că eşti într-o pasă de timp din viaţă, când nu mai ştii tu exact unde să-ţi situezi fericirea personală. Sau din alte motive.
Şi-atunci preferi să crezi în a altuia.
Atunci, faci loc neîncrederii în tine.
Faci loc temerii că ai putea mai bine de atât şi tu, că pierzi ani importanţi din timpul tău, stagnând în necunoaşteri de fericiri supreme.
Începi să primeşti în suflet îndoiala că eşti bine, începi să crezi că ceilalţi, oricare alţii, ştiu perfect ce-şi doresc cu adevărat, cum să-şi împlinească menirea în lumea asta.
Revin şi spun că mă îngrozeşte lumea aceasta puţină, de oameni mărunţi care-şi cântă nefericirea, ori o dansează în fericiri superficiale.
Mă uit cu stupoare la ei, de departe aşa, şi mă amuză într-un fel, neputinţa lor în a desluşi nevoile adevărate, certe şi reale ale sufletului omenesc.
Nici nu-i condamn vreun pic.
Mă uit aşa doar, la nişte oameni mari, ajunşi adulţi, ce nu apucă să înţeleagă cu exactitate ce priorităţi au, ce necesar le trebuie pentru a zâmbi firesc, natural, pentru ei înşişi şi nu în ciuda celorlalţi.
Nu pot înţelege cum ţi-ar putea fi mai simplu să te trăieşti pentru alţii, decât doar pentru tine însuţi.
Nu pot accepta că există oameni care se împlinesc din invidia altor oameni, mai mult decât s-ar putea împlini prin nevoi personale împlinite.
Mă uit deci cu stupoare la o lume mititică de oameni mici și ei, ce încearcă să creeze imagine de ideal pentru o lume mare de naivi care le cântă struna.
Existăm într-o majoritate, zic, aceia care se bucură de normalitate.
Nu pot înţelege cum există câte unii ce invidiază anormalul, considerându-l un must have, totodată ideal de fericire.
Trist.