Vorbeam aseară cu o prietenă bună vizavi de subiectul abordat ieri, despre faptul că eu nu resimt negativ zilele ce-mi trec viaţa; iar asta pentru că viaţa mea nu se trece, ci se trăieşte din plin!
De ce-aş plânge faptul că am mai trăit un pic și astăzi?? Ori că am mai trăit un an?
De ce să mă gândesc că..am mai pierdut o zi sau zece, şi să nu gândesc că dimpotrivă, mi-am câştigat o mie?!?
Din vorbă-n vorbă însă cu prietena mea insomniacă cum nu mă dezic c-aș fi și eu, m-am regăsit aseară eu un pic și printre cei ce se întristează când observă cât de repede se curg orele din viaţa noastră.
..și ştii de ce m-am regăsit și eu pe-acolo?
Uite pentru faptul că povestea noastră, a fiecăruia dintre noi, nu este întotdeauna aşezată pe o curbă fericită, ascendentă, numai cu bine presărată.
Mai păţim şi situaţii când ne confruntăm cu momente dificile, astfel experimentând tot soiul de traume şi suferinţe şi lacrimi şiii..transformări, schimbări în noi.
Când ajungi într-un astfel de moment crucial de viaţă, ți se produce un soi de maturizare bruscă, te zgudui din toţi pereţii interiori ai cămăruţelor din suflet, șiii astfel, fix tot atunci, pierzi și idealismul ce te reprezenta.
Îți pierzi magia.
Îţi uiţi inocenţa, arzi o etapă importantă şi naşti din tine un alt om.
..un om adult, o persoană care devine conştientă de responsabilităţi de sine pe care nu le conștientiza cum trebuie, un matur care uită desprea-un zâmbet şi fericire şi speranţă şi dragoste şi împlinire.
Atunci când păţim asemenea calvar, se nasc și-apoi ni se amplifică, tot felul de conflicte prin năuntrul nostru.
..care ne macină, ne bulversează, ne întreabă, ne răspund șovăitor, căci nimic nu mai știi a-ți fi sigur, cert, al tău.
Și tot atunci, ne simţim pierduţi, rătăciţi prin noi, bâjbâind printre ceilalți, nu ne mai recunoaştem nici prin oglinzile sufletului nostru de ne-am arunca privirea.
Ne simţim fără identitate. Ai nimănui.
Ne simţim singuri şi însinguraţi, resimţim apoi nevoi de liniște și solitaritate şi de timp mult petrecut de noi numa’ cu noi, pentru a reuşi să ne mobilizăm şi să avem curaj din nou să ne lăsăm continuaţi, să ne trăim povestea.
Ne vrem înapoi în lumea unde ne plăcea să existăm cu idealismul nostru cu tot, cu visele noastre despre un LaLaLand perfect şi bun şi cald şi afectuos. Prietenos.
Nenumărând cum trece timpul, probabil că da! și de aceea, nu am niciun regret..ţi-am spus asta şi ieri de altfel.
Dac-ar fi s-o iau de la capăt, aș face totul iar la fel, identic.
Mereu mi-a plăcut cum trec clipele mele, întotdeauna am spus că NU aş schimba nimic din timpul meu de până azi.
..dar uite că azi, aşșș..rectifica un pic: aş spune că tot ce am făcut, mi-a fost util şi folositor şi iubit şi râs şi interesant şi înţelept şi distrat şi părintesc şi..şi..exceptând momentul care m-a obligat brusc şi fără drept de apel să NU mai cred în idealismul meu.
Momentul care m-a învăţat să înţeleg ce-i ăla pragmatism, care m-a determinat să înţeleg că nu toţi oamenii îţi vor greşi mereu numa’ involuntar, că uneori le place să rănească, momentul care m-a convins că mi-ar prinde bine un pic de maturizare în detrimentul inocenţei copilului ce mă obişnuisem să mă strige.
Nu mi-ar fi trecut mie atâtea prin cap, dacă nu vorbeam aseară cu prietena mea despre faptul că nu înţeleg ne’bucuria vieţii ce le trăieşte permanent prin suflet unor oameni ce au uitat să mai zâmbească.
Ori care n-au zâmbit vreodată.
..dar discutând aseară cu ea, mi s-a părut cu totul altceva mult mai de neînţeles decât aceasta.
Şi totodată mai nedrept.
..faptul că eu mă gândeam, mă scormoneam prin creier argumente, explicaţii, tot felul de metode de convingere, care să-i ajute pe alți oameni să hotărască la modul categoric că viaţa e mișto doar dacă ți-o trăiești, și nu atunci când o tot plângi.
..că viaţă înseamnă optimism, speranţă şi iubire şi copii născuţi din noi care vor naşte la rândul lor nepoţi din ei, care ne vor bucura apoi pe noi şi-n ultima etapă din anotimpul vieţii noastre.
Dar ei? Ce mi-au făcut ei mie??..Acești oameni triști, mereu nemulțumiți??!
Doar mi-au ucis idealismul.
Șșșttt!! Exagerez fireşte, lasă-i să creadă-aşa! Poate-i conving văzându-mă atât de altfel, așa de diferită înspre negativ, poate observă ei atunci, cât de ne’bine este-n liga lor.
Oricum..idealismul mi se-ntoarce, se va trezi curând.
A aţipit un pic și el; și doar atât.
Era oleacă obosit.
Cheeeeers!!