Hmmm! Un subiect destul de dificil acesta cu infidelitatea în cuplu, nu-i aşa?
Nici nu l-aş fi extins, dar prea observ femei triste în jur, ce stau plângând prin pernă infidelităţi frecvente ale unui soţ mai grobian, destul de egoist.
Iertăm uşor faptul că ne-am prins partenerul înşelându-ne? ”Depinde de situaţia fiecăruia”, aș spune.
„Iertăm sau nu iertăm??! Hai zi direct, fără vreun ocoliş mai circumstațial! Cum procedăm?! Iertăm bărbaţii infideli?”
Este prima dată când îmi pun problema așa, iar primul răspuns care îmi vine minte este: „nici vorbă!… niciodată!”
În altă ordine de idei însă, sunt o femeie deschisă, pot înţelege multe.
Pot înţelege nevoia bărbatului de experienţe noi, de atingeri trupeşti mai tinerești, de poligamie.
Dar ştii ce m-ar deranja? Comparaţiile, discuţiile printre prieteni, lauda cum că îi este simplu și ușor lui, să… mă mintă.
…să mă mintă că îi sunt prieten de suflet, să-mi mintă frumuseţea, să râdă ironic de zâmbetul meu matur, să-mi spună uitându-se în ochii mei, senin şi sincer, că are chef, dorinţă de o seară-ntre băieţi, deşi o va petrece cu o femeie căreia îi va destăinui probleme de-ale noastre din cuplu. Închipuite.
Se ivesc momente de plictiseală şi de rutină într-un parteneriat stabil, pentru că, fireşte, repetăm aceleaşi lucruri, aceleaşi gesturi tandre, mângâiem acelaşi trup, visăm aceleaşi vise, la un moment dat.
Asta pot înţelege.
Dar nu pot accepta să-mi spui un „te iubesc” mirosind a parfum de femeie nouă.
Am înţeles că bărbaţii au o etapă dificilă în viaţă, mai pe la patruzeci de ani; atunci când au iarăşi nevoie de recunoaştere şi de dovezi că încă sunt activi sexual, când simt teamă că nu vor avea erecţie, când simt ei cumva că le cam trece viaţa.