Mi se pare mișto când observ că există cu adevărat oameni ce se găsesc atât de bine în tinereţe, încât iubirea le este trainică şi tânără precum sufletul, de altfel, şi la o vârstă matură.
Când iubeşti atât de mult, ai un zâmbet aparte o viaţă întreagă.
Îmi plac cuplurile de oameni în vârstă.
Îmi plac de mor.
Nu ştiu dacă îmi plac perechile în vârstă, în general, sau îi remarc doar pe cei ce se iubesc încă, la șaizeci și… de ani, în particular. Îi observ pe ei doi, ce se ţin de mână fericiți, deşi se cunosc şi se iubesc de patruzeci de ani deja probabil.
Deja?? Dar sună a puţin, zic, totuși.
La 80 de ani, da, ai încă ochii tineri şi fericiţi datorită împărtăşirii, şi reciprocităţii, şi recunoştinţei că da, tu ai avut noroc! Uite că oamenii au şi noroc, câteodată!
…asta dacă nu-şi caută mereu doar ghinionul, firește.
Ştii sigur şi cu certitudine că eşti norocos şi pentru simplul fapt că trăieşti încă şi tu şi ea. Şi fizic, încă eşti alături de persoana iubită… încă eşti; şi sentimental vibraţi încă tot împreună.
Ador oamenii ce se trăiesc în pereche, mulţumiţi că s-au găsit cândva.
Îmi plac de mor, repet, bătrâneii cei frumoşi ce se bat cu perne câteodată.
De fericire că încă pot să-şi zâmbească unul altuia.
În altă ordine de idei…
Cred că omul modern nu mai poate simţi miros de sentiment bun, şi cald, şi blând şi nici bucuria unei îmbrăţişări din suflet. Cred că omul modern e mult prea interesat să dezvolte teoretic definiţii de stare exactă.
Prea pragmatic este omul modern. Prea expansiv în dorinţa de a căuta noi sensuri despre natura umană. Sentimentele, trăirile, senzaţiile… scopul vieţii în general, nu se schimbă odată cu generația.
N-au stil modern ori dimpotrivă, antic.
În acelaşi context de început…
…mă mai gândesc că aceste cupluri adulte pe care le remarc eu câteodată nu au probleme, dar cred că nici nu au avut cândva, în a-şi exprima dorinţa sau nevoia de dragoste pe care o simt chiar şi acum tot reciproc.
Lor nu le mai e frică de cuvinte. Nici nu le-a fost. Nu le e teamă de adevărul „te iubesc-ului” lor longeviv. Căci şi l-au recunoscut din faşă. Nu au temeri că le-ar fi putut fi mai concretă fericirea cu altcineva.
Ei au ştiut că se iubesc de când s-au întâlnit.
Şi-au şi spus lucruri de suflet unul altuia de la început, probabil. Şi-au tratat problemele de viaţă cu afecţiune şi hotărâre în a le rezolva în doi, ei doi, aceiaşi doi pe care-i văd eu vorbind cu înflăcărare, habar n-am ce, dar încă ei se ascultă, pe o bancă, în parcul meu de vis- à-vis de casă.
El îi mângâie mâna gârbovită de trecere de timp. De trecere de timp puţin, căci ei ar mai putea vorbi încă o viaţă.
Îmi plac oamenii în vârstă ce încă se iubesc.
Îmi plac oamenii aceştia hotărâţi să-şi mângâie încă privirea tânără ce transmite vioiciune glasului matur.
Pare că avem o viaţă lungă noi, nu? Așa ne pare nouă, câteodată.
Alţii însă s-ar mai iubi mereu încă puţin. Și încă puțin mereu.
Încă pe atât.