Dar de ce?
Si pentru ce?!?
„De ce?”
De ce fac asa si nu invers??
De ce ma supar cand un apropiat imi critica o decizie, ba chiar comportamentul meu perfect de ieri?
De ce ma enervez instantaneu, cand partenerul ma cearta, cateodata, argumentat?
De ce nu-mi raspund „de ce-urilor” interioare?
De ce nu-mi pun intrebari mai multe, cand am de luat o decizie importanta pentru mine, ?
Pe termen lung?
DE CE toate astea? De ce?
Pai pentru ca mi-e frica de raspunsuri.
Pai ma supar cand un apropiat ma cearta si…nu-i dau dreptate cand ma critica nici partenerelui de viata, da, asa fac !!!!
Corect!
Dar simt uneori cata dreptate au ambii.
…caci in subconstient stiu insa, ca mai gresesc cateodata.
La modul constient, totodata, stiu de asemenea perfect, exact si foarte sigur, ca procedez conform principiilor mele bune de viata.
Mereu.
Subconstient, NU VREAU de fapt, raspunsuri la „de ce-uri” grele despre mine si despre ceea ce fac eu.
Pentru ca mi-e teama efectiv sa iau decizii hotaratoare si refuz, de asemenea, sa-mi pun sub semnul intrebarii atitudinea si aprobarea de mine catre mine.
..cand ma uit spre mine stramb, doar uneori…si-mi spun: „…de ce nu pleci daca suferi in situatia x?”
Raspund „nu pot”!! desi eu stiu ca as putea.
Nu raspund „mi-e frica de mine singura”, desi cu el nu fac decat sa plang cotidian.
„…de ce mananc si nu rezist tentatiilor mancacioase de tot felul, caci chiar stiu sigur ca nu-mi place, si chiar nu-mi place, sa fiu plinuta.”
Ca…”nu pot!!” Imi tot raspund.
De fapt nu vreau!! pentru ca nu-mi pasa cu adevarat daca-s slaba, sau plinuta pe la solduri sau.. mai jos.
Dar nu pot insa, sa-mi asum, dar nici macar in fata mea, atata nepasare de mine.
Si-atunci mai bine nu ma mai intreb nimic. …dar imi promit de luni o alta cura de slabire; pe care inca o data o sa o mint cu nerusinare.
De ce ?
Pentru ca stiu intotdeauna tot, doar ca nu vreau sa-mi spun cu voce tare.
Nici mie si nici altora nu vreau sa spun nimic din ceea ce nu-mi convine mie in relatie cu mine.
Stiu de fapt, toate raspunsurile „de ce-urilor” mele.
Chiar si pe cele viitoare le cam banuiesc.
Doar nu mi le recunosc deloc.
Nu-mi mai pun intrebari de acum,eu „, niciodata!
„De ce nu pot sa fac asa, ci fac fac pe dos eu totul? Dar mereu?”.
Pai pentru ca sunt o introvertita eu cu mine.
Nu-mi deslusesc dorintele, nevoile, necesitatile.
Si cand nu stiu, ma tot intreb „de ce?”
Pai pentru ca ma enerveaza si ca ma enervez.
Si in loc sa-mi recunosc, DE CE?
Ce fac?
Dau doar din umeri din neputinta ca…NU POT.
Stiu ca pot in sine, stiu, dar ca NU VREAU mi se impune mai firesc sa ma marturisesc.
Mi-e greu sa ma asum, cateodata..doar cateodata, probabil ca si in fata mea.
DE CE?
Pai pentru ca stiu ca sunt in dezacord cu ceea ce insemn eu pentru mine, sau pentru ca reprezentarea mea de fericire era cu totul alta, cand citeam despre ea la filosofie, spre exemplu.
Dau din umeri si prefer un ” nu pot” sec, in loc de a avea curaj sa ma intreb „de ce nu pot?”
Sau mai degraba sa nu ma mai intreb „de ce”?
Cum e mai bine?
..sa fiu fara remuscari si sigura, ca ceea ce fac, este cel mai potrivit cu mine?
…sau..”de ce cred eu asa?”
Pentru ca nu pot altfel.
Si daca nu pot altfel, inseamna ca mi-e bine cum sunt eu deja.
Fara „de ce-uri” generalizate.
Un DA, imi place de mine.
Un DA, sigur am luat decizia perfecta.
Un..DA fara sa-l continui cu De Ce.