N-ar trebui să ne fie rușine niciodată cu lacrimile noastre.
Dintotdeauna mi-am reproșat faptul că-s sensibilă. Prea sensibilă. Cum ridica cineva tonul la mine, lăcrimam intens și nu-mi mai găseam cuvintele. Așa fac și acum.
Nu mai reușeam să stopez plânsul ăla din suflet. Nici acum nu reușesc, de altfel.
Doar că astfel fiind, mi-am dat seama într-un târziu, că de fapt mă eliberam. Există oameni emotivi și oameni ce nu-și exprimă emoțiile în niciun fel.
Oamenii emotivi trăiesc intens. Trăiesc și tristețea, dar și dragostea, trăiesc și plângând, dar și zâmbind. Nu-și reprimă stările.
Oamenii ceilalți însă, trăiesc doar în sinea lor. Se bucură în sine, plâng tot înăuntru, sunt invincibili, deloc ușor de rănit. Oare? Sau doar așa par? Eu cred că în realitate, doar adună stări.
Mi-am dat astfel seama în timp, că nu-i firesc să mă rușinez de lacrimile mele. Dimpotrivă, ar trebui chiar să mă bucur că pot să mă eliberez firesc și natural de unele momente, pentru a mă bucura mai apoi de altele.
Trăiesc cum trebuie, am realizat acum. Îmi șterg lacrimile dacă-mi curg, nu le ascund în suflet. Cum nu-mi ascund nici zâmbetul.