Murmur romantic sunt eu astăzi.
Îmi răsună șoapta drăgăstos,
în miez străpuns de noapte, nisipos.
Mi-auzi tonalitatea blândă, nu??!
Aseară ți-o spuneam boemă.
Auzi ceva? Hei..!! Zi! Ori nu auzi?
Șșșttt!! Șștt! Ascultă-mi murmurul un pic..!!
L-ai deslușit? I-ai prins din sens?
Ai realizat deja că-ți este înțeles de sine?
Nelămurit încă, ce-i drept, de către tine.
Foșnesc încă un murmur din mătase moale.
Îl desfășor încet. Îl împletesc cu fir din mine.
Îl moșmondesc apoi în ghem la loc,
Mă suflu iar ușor. Îți alerg vântul.
Îi balansez miscarea. Și cu putere, iarăși, suflu.
Nu trebuie s-ating deloc Pământul.
Vreau să mă las alunecată încetișor cu totul înspre tine.
Ușor-ușor să îmi cobor din somn, din mine,
tot sărutul.
M-auzi măcar acum cum murmur??
Mă mișc un pic greoi..! Din ce in ce mai greu
respir prin murmur prăvălit nătâng,
Mă tot rostogolești prin al tău sine.
Mă-nțepi, mă-ntrebi și te întrebi,
eu caut să îți și răspund..
Dar ce se-aude? Poc…și …trosc..și…bufff!!
Și cade-un murmur. Ultimul.
Se scurge leșinat prin vine.
Și-acu mă tot împiedici.
Și-mi dai și brânci într-una;
Nu-mi place să îți lăcrimez furtuna.
Mă risipești cu mult curaj.
Îmi dai și-un cot. C-un gând.
Mă și încrunți prin vis.
Mă umpli de noroi, îngreunezi minciuna,
Îmi mai adaugi și un plâns. Încă un rând.
Mă-mpingi acum de-a-dreptul..!
Mi-alungi până și umbra tu acum.
Cu mâna.
Pictezi apoi un nor extrem de mare.
Pe un cer mic și senin.
Acoperi luna toată cu ploaie-nnegurată.
Nici vânt nu se mai întrevede.
De boltă înstelată.
Observ doar noaptea lungă cum mă înconjoară. Cum vine peste mine. Toată.
Cumplită. Singură. Întunecată.
Și nefirească parc-o simt acum.
Nu se aude glas. Nici vis de murmur.
Este doar ea. Apăsătoare. Tristă.
Nici nu mai plânge noaptea.
Se-ascunde in colț stingher de zi.
Zâmbește înspre mine înhibată.
Am luat iarăși avânt! Cam brusc un pic.
Niște..noroc o fi?!? Mi s-a oprit ceva în cale.
Mă târam încet-încet, mergeam agale…
Cu adiere murmurată către tine-n șoaptă
Mi te-a învăluit apoi încetișor.
Dar parcă și deodată..
în foșnet de mătase mângâiată, din gând
zâmbit și strecurat prin vers de poezie,
Ce parcă-ți curge rima.. respirând silaba-i de hârtie.
Ori de cuvânt de murmur potrivit?
Cin’ să mai știe?!?
Sunt murmur azi.
Într-un final m-ai auzit!
Mi-ai ascultat până și înțelesul despre tine.
Te-ai definit apoi exact, corect.
Te recitai nu știu de unde.
Dar te știai cu virgule cu tot,
Ți-ai memorat volume-ntregi.
te-ai scuturat de praf stătut,
te-ai șters și de melacolie.
Păi dacă..ți-am tot murmurat?
Păi dacă..am tot insistat?!?
Firește că n-ai rezistat..!
Nu m-am lăsat împiedicată în șuvoi de plâns.
Dar nici măcar o dată!
Deși..spun sincer..îmi răsunai câte un pic
de prin bocanc.
Și picurai cu rouă vinovată.
Eh!! Dar chiar și-așa, cu toate astea,
Ce le-am tot remarcat..! Cu toate cele de mai sus,
Pe care le știam, le-am și enumerat..
Și uite totuși cum te tot iubesc..!
Te iubesc vorbind prin murmur total neînțeles.
Te tot iubesc, fără să răzgândesc
Emoția de tine!
O să-ți zâmbesc de-acu’ chiar și banalul gând,
Ce-mi răzvrătea și-mi împingea plângând
alin de zumzet tremurând.”
Să știi că nu întâmplător ți-am povestit eu astăzi despre-un murmur rătăcit prin gânduri vrășulite de bărbat puternic.
Plăpând însă tot el, același mascul puternic de mai sus..mai este și fragil câteodată, mai are și un vis cu vreo femeie personificată..; un pic cam neghiob probabil, recunosc, în murmur ce adie înțelepciune.
Ce știe și două-trei versuri împrăștiate..dar pline de iubire.
Puternic totuși bărbatul de mai sus, tu nu crezi? Puternic deși mai e și vulnerabil câteodată.
Puternic prin iubirea, prin dragostea ce o simțea și pe care o trăia și pe care o auzea neîncetat cum murmură un „te iubesc!”.
Pe care și el îl iubea. Deși nu prea știa.”
„-Ți-a plăcut, babe??”
„- Poftim? Ai zis ceva??!? Hmm..cred că am ațipit un pic..era important? Ce voiai să mă-ntrebi?? Hai zi, că mă bag la somn..! Ce-i? Ai adormit și tu?? Ai visat ceva nașpa?”
„- Aaa..nu!! Ce să visez?!? Nu m-am culcat nici pân’ acum….eu doar..ți-am murmurat!!
Noapte bună!!!”