Nici măcar nu vreau să mă plâng acum sau ceva..
Eu sunt bine în general, dar mi se mai întâmplă totuşi şi mie stări când mă înconjor cu câte o pânză aspră incoloră, de un bej murdar, ce-mi reprezintă tristeţea de moment.
Păi de câte ori păţesc clipe din acestea, mă retrag cumva în mine.
Şi atunci nu mai am niciun chef, dar nici cel mai mic chef măcar, de a mă destăinui cuiva nu am, căci nici măcar nu vreau să confesez prea mult.
Doar mă copleşeşte un pic de stare de melancolie, iar dacă mi-aş dori să mă descarc cumva, probabil că nici măcar nu aş avea ce spune.
Mi se adună cumva tristeţile, de luni în urmă.
Tristeţi sau supărări, ce nu le bag de seamă pe moment, dar care când ajung într-o faza de preaplin de supărări adunate, se revarsă în tristeţea asta, de care vă tot vorbesc de un minut încoace.
Căci vine aşa brusc o clipă, într-o zi ca oricare alta, când după ce m-am trezit cu bună dispoziţie iniţial, îmi spune cineva o banalitate la care aş fi putut chiar zâmbi mai ieri alalteieri, dar care atunci pe loc, o simt de o încărcătură emoţională atâta de puternică, încât dacă n-o plâng o zi întreagă cu hohote şi cu lacrimi mari şi sărate, nu reuşeşte să-mi treacă deloc, sub nicio formă.
În momentele astea, de obicei scriu nişte chestii pe care a doua zi nu mi le recunosc defel şi nu le văd nici sensul.
Pe moment. Căci mai apoi, studiind părticele din mine, una după alta uşor..uşor aşa, realizez că ce am notat grăbit mă reprezintă punct cu punct; dar în totalitate chiar.
Realizez, citind din mine fragmente, frază după frază analizându-le încetișor, că tristeţea aceasta adunată de atâta timp, are suflet propriu, într-un fel. Din armonia aceea de pozitiv al meu, din bunăvoinţa aceea a mea, pe care o imprastii şi o tot azvârl de colo-colo către oamenii la care ţin şi pe care-i iubesc, se rupe o părticică ce are şi ea nevoie de una alta de la ceilalţi, cei ce se află prin apropierea mea sufletească.
Dacă oamenii ăştia îmi ignoră fărâma de mine, aia mică care suferă şi ea pe alocuri time to time, răzbate într-o zi ca cea de azi, tristeţea ascunsă de atâta vreme de ochii altora; căci nu mai are loc deloc, în fărâma aceea mică din mine. Se tot înghesuie, dar nu mai are loc deloc. Se sufocă ea cumva şi atunci trebuie să răbufnească în lacrimi din astea sărate şi prelungi, pe care mi-este şi mai greu să le explic eu altora, după atâta vreme de strâns tristeţi uitate.
Nu ştiu de ce împărtăşesc eu toate astea aici şi acum, căci nici voi nu veţi înţelege mai nimic din expunerea mea de slăbiciune ce şi-a făcut curaj să glăsuiască cu voce atât de tare, pe un blog atât de mult apreciat..hahahahah!! Glumesc, încerc să-mi ridic cumva stima de sine, să nu se prăvălească odată cu rândurile astea împrăştiate pe aici, fără vreun sens.
Nu-mi place să mă plâng, căci îmi refuz să cred că aş avea eu o problemă..în schimb, uite că accept că nu-s întotdeauna, nici mereu, doar femeia aceea puternică de care-mi place mie atât de mult cum a crescut din mine în atâta timp.
Câteodată am slăbiciuni şi probleme de copil extreeem de plângăcios.
Îmi place şi latura asta a mea, mai plângăcioasă..iese la suprafaţă copilul dezorientat din mine, fărâma aceea de mine, ce-şi revarsă, câteodată, năduful de prunc un pic cam alintat.
M-am alintat însă destul eu astăzi, nu-i aşa?
Hai că îmi şterg şi lacrimile astea repejor, mă îmbrac frumos, în straie de adult la loc, căci am treaba multă de acu’ încolo: trebuie să fac bagajul pentru tabăra lui fi’miu.
Mă tot strigă de vreun sfert de ora, dar am ţinut să termin ce am avut de destăinuit pe aici. În plus, nici lacrimi nu voiam să vadă..căci nu le mai văd nici eu vreun rost; dar chiar deloc. Mi-am golit fărâma de mine, aceea plină ochi de tristeţe amară de până azi.
Am făcut loc acum, pentru următoarea repriză de şuvoi de lacrimi ce-și vor dori să fie planse la un moment dat. Sper însă să se sufoce ele de acum mai repede şi să iasă din timp la suprafaţă, căci dacă o toooot continui în ritmul asta, mi se adancesc ridurile de femeie matură, dar şi puternică..dadadaa…
Ce, nu ştiaţi?!? Lacrimile de copil nu lasă urme aşa de vizibile ca astea de fărâmă de suflet adult….
Zile pline de zâmbet cu soare! Atâta vă doresc!