Mereu am spus că nu-i chiar în regulă să trăieşti aşteptând. Că nu-i în regulă şi nici cumsecade să întinzi o mână şi să aştepţi apoi, zâmbind cu ochii închişi, să-ţi fie întinsă înapoi la fel de binevoitor cum ai prelungit tu emoţiile personale şi empatice către ceilalţi.
Mereu am fost convinsă că unii oameni chiar au mâini în plus, mâini magice, care sar în ajutor mereu celor două pe care le deţinem genetic noi ceilalți, oamenii normali.
Doar că nu mulți oameni au întotdeauna emoţii noi de aruncat pe geam. Nici mâini ascunse de întins sentimente pozitive nu au foarte mulţi.
De dragoste, nici nu mai spun cât de puţini au habar să simtă și să împărtășească. Mulţi o cam preferă trăită întrezărit şi superficial, spre deloc în profunzime.
Ştii de ce, nu? Pentru că o majoritate preferă să trăiască doar plăcerea şi bucuria scurtă a momentului, nu au prea mulți răbdare să crească nivelul dopaminei la nesfârşit ușurel așa pân’ la apogeu.
Asta probabil pentru că relaţiile dintre oameni înseamnă şi implicare emoţională, înseamnă şi greşeală, şi iertare şi suferinţă pe lângă bucuria ocazionala sfârșită rapid, la fel de străin cum s-a şi ivit, de altfel; înseamnă multe lucruri relaţiile interumane reale și importante, atunci când şi dacă, vom decide să acordăm credit unor oameni pe care riscăm apoi să-i împrietenim în suflet și cu tot cu suflet pe termen lung.
Termen lung înseamnă într-un fel că începem să investim.. şi mai înseamnă de cele mai multe ori că astfel ne putem obișnui să începem să avem şi aşteptări.
..aşteptările acestea despre care vorbeam încă de la începutul discuţiei noastre de astăzi, care aciuiesc în suflet printre altele şi speranţa.
Speranţa că vom ajunge cândva la un capăt de luptă:) ori de aprofundare ori de evoluţie, moment în care să răsuflăm uşuraţi că ne-au fost îndeplinite toate dorinţele, că am reuşit într-un final să şi primim, nu doar să dăruim.
Că în sfârşit nu mai întindem mâini peste mâini, nici nu mai aveam de altfel…epuizasem toată rezerva.
Ai simţit careva momentul acesta, clipa aceasta de care povestesc, satisfacţia învingătorului? Clipa aceea când, după o viaţă întreagă aflată numai în sentiment de..aşteptare, te-ai trezit brusc dimineaţa, calm şi vesel şi înţelept şi..și fericit, măi, da!
Fericit că nu mai alergi nicio incetitudine, bucuros că nu simţi a-ţi lipsi nimic major. Zâmbitor şi recunoscător că nu ţi-a bulversat gândul nicio întrebare nouă, şi niciun pic de emoţie negativă așteptândă nu ţi s-a strecurat prin suflet cu temere şi speranţă de un „mai bine” viitor în stare?
Şi dacă ai simţit careva această binecuvântare de care vorbirăm noi deja pe-aici, atunci nu ai şi tu acum aceleaşi îndoieli ca şi mine? Cum că nu-i tocmai în regulă să ai într-una aşteptări de la ceilalţi oameni? Aşteptări şi dorinţă şi nevoie de a trăi ei, oamenii pe care-i iubeşti, adaptaţi ritmului tău?
Cadenţei tale sufleteşti?
Nu-i firesc să trăieşti aşteptând cumva să reușești să impui oamenilor credințele și înţelegerile tale. Profunzimea ori dimpotrivă, superficialitatea ta!
Oamenii în genere, trăiesc înverşunat crezurile lor. Urmând principiile lor.
Trăim, iubim, înţelegem prin prisma percepţiilor noastre.
Ceea ce într-adevăr stă în puterea noastră, este doar alegerea.
Atât ne este esenţial să ştim perfect în relaţie cu noi înșine şi un relație cu ceilalţi mai apoi: să ştim exact ce căutăm prin viața asta şi încotro ne îndreptăm.
Şi cine ne este potrivit şi de ce anume avem nevoie pentru a trăi liniştiţi, și fără pic de aşteptări din partea oamenilor de prin jur.
Să ştim să alegem pentru noi. În concordanță cu noi întotdeauna.
Să ştim că fericirea noastră nu ne-o întinde pe tavă o mână străină din bunăvoinţă ori compasiune, ci ne-o aflăm noi înşine prin noi şi-ntotdeauna doar în noi.
Aşa că de aceea spuneam mai devreme că nu-i cumsecade şi nici potrivit să trăim o viaţă-ntreagă aşteptând.
Că nu-i deloc în regulă să ai mereu atâtea aşteptări, nici foarte multă răbdare.
Că nu-i înţelept deloc să te trăieşti aşteptând.
..tu de fapt aştepţi şi speri schimbarea. Dar nu a lor, a ta.
Nimeni însă nu va fi atent la aşteptările tale. Căci nimeni n-are chef de ele, nici timp de pierdut să ţi le-nţeleagă.
Nimeni nu va întinde mâini spre tine din senin, aşa cum probabil gândeai cu speranță că ți se va întâmpla cândva.
Nimeni. Decât tu însuţi. Tu ești minunea. Speranța. Așteptarea.
Vei uita să ai aşteptări de la ceilalţi, doar atunci când vei înceta să ai aşteptări de la tine.
Când vei hotărî că te iubeşti destul şi ţi-e de-ajuns atât.
Când vei fi mândru de tine.
Când nu vei mai avea sute de gânduri întrebătoare dimineaţa, decât un zâmbet liniştit.
Când vei povesti oamenilor la rândul tău dacă te va întreba cineva, firește, că nu e cumsecade pentru ei să îşi trăiască viaţa veşnic aşteptând.
Căci „te iubesc” se spune la unison.
Fără aşteptări de un „şi eu” tras de limbă.