Dar de ce ne dorim mereu lucruri, situaţii, circumstanţe, mereu şi întotdeauna invers proporţional, la polul opus, în antiteză cu ceea ce avem noi în prezent?
Te-ai gândit vreodată de ce se-ntâmplă astfel?
De ce naiba avem mereu impresia că mai fericit e vecinul, pentru că..
„- Hmm! Ai văzut, mami, că Marinică de vizavi şi-a schimbat maşina?? Cuum? N-ai remarcat?? Pe ce lume…Dumnezeule, om anapoda mai eşti, dar pe bune! N-ai văzut, măi, că altă culoare de maşină stă parcată fandosit, cu aere de limuzină deşi, fie vorba între noi..pfiuu..e un biet Ford decapotabil..mititel şi pricăjit, ce-abia îşi trage puterile să stea drept şi mirabolant în parcarea noastră amărâtă din..Dristor??! Că..na! Nu m-a promovat şi pe mine şefu’, a preferat-o pe vaca aia blondă în locul meu, fireşte, că ea e femeie, poa’ să bage un cap pe sub birou după ce a închis uşa cu cheia pentru „şedinţa” bisăptămânală.
Păi e drept, femeie, tu ce zici?
Eu să stau în Dristor, nefericit cu tine aici închis în casă..şi cu doi copii, în două camere, cu Nova mea stricată tot mereu, iar ăla să se răsfeţe în penthouse-uri de centru’, cu 2 maşini şi enşpe femei pe la picioare? …”
..şi blablabla, discurs casnic clasic.
Nu-i aşa?
Soţul tău ar fi fost fericit deci în următoarea situaţie: cu bani, cu funcţie care să aducă bani, fără tine care consumi bani cu pruncii tăi cu tot, cu alte femei care să-i mângâie..coasta lui Adam..hahahah!
Cum sună toate astea? Cum îţi sună să asculţi cotidian că omul pe care-l iubeşti, jinduieşte la o viaţă unde nici măcar rol de ascultător, nu mai are la îndemână, disponibil pentru tine?!?
Lui cum îi sună, pe de altă parte, când săracu’ nu mai conteneşte cu griji, responsabilităţi, nevoi de bani permanent pentru împrumuturile permanente pe care le tot faceţi voi pentru mobilă nouă, bigudiuri noi, rochii de gală şiii..”te rog, te rooog, o geantă nu merit şi eu, de ziua mea? Că tocmai ce vine..! Hai iubitule, te rooog..!”
Apoi un pantof de Crăciun, apoi un medalion aurit cu inimoara de Valentine’s Day…!
..şi uite-aşa se-ntâmplă să realizezi, un
pic numa’ dacă te-ai gândi, că în loc să-ţi trăieşti viaţa cumsecade, nu apuci decât să ţi-o tot plângi.
Şi-acum te-ntreb din nou: de ce, măi, nu încerci să te laşi asumat de alegerile pe care tu însuţi ţi le-ai ales?!?
Mmm? De ce nu eşti tu bucuros că ai decis pentru tine ce ţi-ai dorit mai mult să ai în viaţa asta, și..culmea! ai și căpătat?!?
Ce dacă are vecinul Ford decapotabil?
Ce dacă alţi oameni îşi permit lucruri pentru care, poate, zic şi eu, au muncit un pic mai mult decât ai făcut-o tu?? Căci și-au dorit altele pentru ei decât inițial ți-ai dorit tu pentru tine?
Dar de ce crezi tu că eşti nedreptăţit mereu şi de ce suspini mereu fericirea altora și o țâțâi din colțul buzelor nemulțumite permanent, pe-a ta?De ce nu o observi pe-a ta spre mai deloc?? Măruntă aşa cum îţi este, de ce nu ţi-e de-ajuns?
Şi de ce, pe de altă parte, nu-ți schimbi ţelul, de ce nu decizi alte priorități personale de-acu’ înainte, dacă tot ai început să ai tu azi, dorinţe mai multe şi mai măreţe decât ieri?!?
Asta nu-nţeleg.
Stăm să ne plângem de milă, trăim în senzaţii şi percepţii de om sacrificat, fără noroc, ne cerşim milă până și nouă înșine în discurs de gând cu noi, exprimăm doar plângeri peste plângeri, fără să ne mai zâmbim reuşite şi împliniri personale importante. Pentru alții.?
Auzi, dar mai ţii minte când ţi-ai luat copilul în braţe la maternitate pentru prima dată?
Ia încearcă să aminteşti emoţia. Că-i unică, nu ai uitat-o.
.. tu preferi să invidiezi fericirea prietenei.
Dar dacă te-ai gândi și răzgândi încă o dată, ți-ai dori să fii cu totul ea? Ori mai degrabă cel mult ai condimenta tot-ul tău perfect, cu puțin puțin de ea pe-alocuri?
Ori poate nici atât???
Ştii cum stă treaba?
Ne iubim cum suntem. Ne place de noi doar astfel.
Fix cum suntem noi, aşa ne-am crescut de mici să şi ajungem. Suntem idealul nostru de om. Fiecare dintre noi.
..dar ne-am obişnuit să ne plângem soarta din principiu.
Ori ne-am scris greşit, nepotrivit cu noi, destinul.