Pare-se că ne agravăm.
Noi, omenirea toată, am devenit un teatru de război.
Se-ntâmplă să trăim conflict după conflict, accident după accident, trăim o perioadă neagră, cu pecete de sânge, cu amprentă de gând însângerat.
Se mişcă un virus de colo-colo prin toată lumea asta mare.
Devenim războinici, suntem cu toţii revoltaţi şi înverşunaţi, căutăm tot răul de prin noi şi-l tot perpetuăm și spre ceilalți.
Hmm..reciteam ce-am scris mai sus ca să mai adaug o virgulă, două şi observ că nu mă reprezintă ce înşir pe-aici.
Zici că-s vreun propovăduitor sectant ori vreun de’ăla ce are senzaţia că a descoperit America în înţelepciune de astă dată, și nu în continent.
Nu-s prăpăstioasă de fel şi nici nu strâng într-o pungă evenimente tragice doar ca să mă innegresc de supărare de câte ori mi-aduc aminte, ori ca să dau bine că le știu eu pe toate cele.
De obicei şi din păcate, recunosc, îmi păstram timpul tot, mai până deunăzi, pentru superficialităţi distractive de moment.
Aşa eram înainte. Nu urmăream ştiri, nu mă afectau toate ca și astăzi, ca şi-acum.
M-am schimbat de nu ştiu când, într-un sens mai nu ştiu cum, ori poate că se-ntâmplă atât de multe lucruri rele, încât sunt prea greu de trecut cu vederea.
Am început să mă sperii de curând.
‘Oi fi îmbătrânit şi de aceea sunt mai cu picioarele aşezate pe Pământ? Ori cumva Pământul nostru nu mai este atât de sigur ca înainte?!?
Măi, tare mi-e teamă că nu mai suntem în siguranţă noi, oamenii, tare am început să simt frica necunoscutului.
Nu mai există program de aşezat pe luni, gândit cum trebuie, pentru anul ce va urma.
Nu mai suntem siguri că în cuplu rămânem aceiaşi în 20xx.
Nu mai suntem convinşi că ne există prietenii noştri aproape astăzi ca şi ieri, căci am devenit dușmani.
Nu mai avem certitudinea că mai ştim încă să zâmbim măcar, mâine ca şi..anul trecut.
Da, am scris bine. Nu mai ştim să râdem demult, oameni buni.
Asta observ cu strângere de inimă.
Toţi suntem crispaţi, conflictuali, deloc binevoitori, în minus de înţelegeri pozitive către ceilalţi, toooți plângem cu sufletul și nu mai râdem nici măcar o grimasă.
Şi dacă ne-am observa atent, fiecare dintre noi dacă ar face un exerciţiu şi s-ar cotrobăi în gând..şi dacă fiecare dintre noi apoi şi-ar remarca cinstit goliciunea sufletească şi ura, cu încrâncenare și cu tot ce ne există, ce şi-a făcut loc până şi-n vise, dacă toţi după aceea, am vorbi în acelaşi timp, într-un singur glas ce simţim, dacă toţi am realiza cumva puţin câte puţin că nutrim aceeaşi frică, fără speranţă de vreun viitor frumos deloc..păi dacă ne-am potoli atunci?!?
Mă gândesc dacă asta ar fi o variantă pentru înţelegere universală că: „da, fraţilor, ne lăsăm copleşiţi de..uitând cât de bine am trăit în linişte până acum, cât de mişto ar fi să tot căutăm soarele prin suflet, nu cerul tot întunecat.”
Nu ştiu ce ne dorim noi, oamenii, astăzi. Nu-mi dau seama de ce în loc să mergem spre evoluţie şi pace sufletească, ne reîntoarcem în privitivism cu nevoi majore de luptă primitive și ele.
Cu dorință de război. Și de putere.
Cui îi trebuie atâta putere? Ori de ce?
Cine are nevoie de demonstraţii de forţă şi de cucerit teritorii noi?
Cine se poate hrăni cu atâta moarte?
Toţi oamenii devin însetaţi de sânge.
Niciunul însă, din aceştia toţi, nu se gândeşte că următoarea victimă ar putea fi el.
Sărbătoreşti copilul ce ţi-a apărut pe lume.
Fix acum închini pentru el un pahar.
..iar el dispare secerat de-un glonț în secunda următoare.
Căci ceilalţi, alţii, au hotărât să existe încă o victimă nevinovată azi.
Copilul tău.
Groaznic ce se-ntâmplă.
Până şi eu m-am trezit.
Sunt zguduită toată din idealismul meu.
Uşor uşor am devenit altfel.
Un om de care nu-mi mai place.
Trist şi copleşit, fără speranță de bine.
Fără speranță de nimic. Ca restul.