O dată poţi spune că te-ai lăsat violat de propriile principii… poţi striga: „Da, a fost un viciu de procedură!!” căci te va crede toată lumea. Chiar dacă doar tu ştii că nu-i chiar așa şi-ţi recunoşti un pic de vină în sine. Public, însă, iată cum nu-ţi asumi un gând greşit măcar, un gest care a dus la „violul” de principiu propriu zis. Când se remarcă însă o a doua greşeală de încălcare de principii proprii, nu mai e viol. E deja obicei pus în practică, un joc care ţi-a plăcut şi tinde să-ţi devină cutumă. Ţi-ai violat propriile principii pe viaţă atunci, în faţa celorlalţi. Asta dacă le aveai. 😀 Din nou, doar tu ştii .
Mi se pare vinovată însă conştiinţa ta, care deşi e trează şi-şi recunoaşte sieşi o vină majoră, o aruncă pe umerii unui străin. Căruia îi face și dosar..îi alege și juraţii, imploră până și judecătorul să dea pedeapsa maximă.
Niciodată, Ea, conştiinţa ta, nu se va vindeca într-un asemenea caz..va purta pe umeri o povară, care se va îngreuna o dată cu trecerea anilor..niciodată nimeni nu-ţi va desluşi nefericirea, întunericul din suflet nu va fi atunci vremelnic, ci cotidian, însingurat şi neprieten.
Nu degeaba părinţii te roagă şi-ţi inoculează de mic să spui adevărul, pentru că vei fi iertat astfel pe jumătate.
Un mincinos crescut mare, va ajunge să se mintă pe sine mai mult decât îşi va minţi apropiaţii..aici nu mai poate interveni vreo iertare publică pentru că, dacă perpetuezi greşeli, îţi perpetuezi de asemenea şi un caracter ipocrit, care ajuns adult, ar trebui reconstruit cu totul.
Doar că e imposibil să refaci sufletul; este imposibil să zideşti ceva bun pe o structură proastă, căci mereu şi mereu va interveni stima de sine, care va striga în gura mare falsitatea imaginii afişate. Este posibil să-ţi pictezi în culori luminoase portretul, e foarte posibil, de asemenea, să ai combinaţii de culori uzitate, şabloane copiate perfect şi extrem de credibile.
În faţa noastră doar, aceasta e câteodată posibil.
În faţa ta, în schimb, nemulţumirea va umbri un cer albastru, soarele afişat public va fi ascuns după un nor veşnic, etern şi extrem de personalizat, care nu se-mprăștie defel şi care te maturizează urât, cu riduri adânci zugrăvite din adolescenţă, care schiţează doar zâmbete, pe care noi ceilalţi, le percepem însă , ca fiind grimase.
Oglinda ta e defectă, e spartă şi n-o poţi lipi şi nici n-o poţi schimba.
N-ai bani suficienţi nici la maturitate, niciodată, pentru a cumpăra alta, vei aspira doar la un statut, pentru că ai avut creşterea defectuoasă şi pentru că ai ales să fii personajul negativ, din păcate, din filmul preferat; nu mai ai cum să ai principii bune, le-ai educat prost din fașă, astfel devii și neschimbabil din punct de vedere sufletesc.
Când simt astfel de oameni stau și mă- ntreb: gena-i de vină???
Chiar pui accentul atât de firesc şi de natural, chiar îţi doreşti şi-ţi accepţi şi-ţi asumi un destin nefericit, din cauză că-l mostenesti, doar?
Sau mai degrabă, alegerile tale depind exclusiv de tine şi de exemplele pe care le ai aproape şi pe care alegi să ţi le însuşeşti, pentru că nu cauţi să-ți găseşti termeni de comparaţie alternativi și pozitivi?? ?
Moştenirea genetică îţi dictează principiile de viaţă.
Oare?