Cum facem cu barbatul partener care ne iubeste atat de mult incat ne determina sa ne privim dintr-o perspectiva inferioara de teama sa nu ne piarda?
Cum facem cu barbatul partener care fiind intr-o criza de identitate ne pune pe noi sa scriem intrebari despre noi, cand noi stiam ca ne cunoastem deja toate raspunsurile?
Cum ne descurcam cu partenerul nostru care nu se iubeste si nu se valideaza personal si transmite catre noi nevalidarea si neasumarea de sine?
Cum sa iubim barbatul care nu stie cat de fericit este doar cu noi impreuna?
Ce replica sa ne pregatim pentru a raspunde pasnic si impaciuitor partenerului ce cauta razboi fara doar si poate permanent?
Cum sa ne construim un sistem de protectie interior pentru omul impotriva caruia nu banuiam vreodata ca ne-ar trebui vreun scut?
Cum sa ne acoperim goliciunea si transparenta gandurilor, cum sa ne imbracam din nou in matase rosie pentru omul ce ne vede-n doliu dupa ani in care ne traia pana si aerul pe care-l
respiram separat?
Cum de fapt sa mai speram la un gand de trai in doi dupa ce ne-am pus atatea intrebari deja?
Nu mai speram nimic.
Caci pana si speranta ne e indoliata.