Imi place sa vorbesc despre iubire.
Si despre fericire in cuplu imi place, de asemenea, sa tot vorbesc.
Eu cred ca sunt fericita.
Eu credeam ca sunt atat de fericita incat imi si placea sa dau definitii despre cum inteleg eu fericirea ca si definitie universala.
Eu credeam, eram sigura, ca-i extrem de greu sa-ti insusesti bine’le pe care-l simteam eu in relatia mea cu El,el al meu, incat generalizam.
Nu stiu de ce vorbesc insa la trecut, caci fericita inca am senzatia ca sunt. Cateodata-i greu si cu starea asta de prea bine, liniara.
Dar stii de ce??
Pai e dificil sa fii fericit in doi, este si mai greu sa dai enunt si verdict de obligatoriu de
„Fii fericit, simte-te fericit, caci esti!”
Stii de ce e greu???
Pentru ca fericirea e pe momente. Are etape.
Stadiul 1: esti fericit cu tine!
Stadiul 2: esti fericiti si cu ea/el!
Stadiul 3: fericiti impreuna voi doi, dar si in plan separat.
Stadiul 4: cum o fi fara?? poate mai fericit/a?”
Acu’ na!!
Nu stim exact stadiul in care ne aflam cam niciodata.
Constientizand natura umana, mi-e teama un picut de ultima intrebare..etapa..stadiu cum am numit-o eu mai sus.
Daca voi ajunge sa stiu ca am ajuns in intrebari despre noi, noi doi, nu cred ca voi mai da definitii universale despre cupluri si relatii misto.
Posibil sa nici nu mai stiu atunci exact ce inseamna fericirea de cuplu.
Ma gandesc, pe de alta parte, ca am trasat niste stadii obligatorii prin care treci atunci cand te prinzi, cu varsta, de una alta.
L-am scris chiar si pe cel ultim despre care spuneam ca nu mi-ar placea sa discut vreodata.
Probabil ca teoretizez prea mult si inca nu il simt. Sau poate ca il simte el si de aceea l-am gandit.
Dar mai degraba l-am visat sau l-am citit in cartea de psihologie.
Cel mai posibil.